Cântecul de noapte al drumeţului de Johann Wolfgang Goethe

Tăcere deplină
Pe culmi;
O zbatere lină
Prin ulmi
Respirând se pierdu.
În pădure pasărea tace.
Aşteaptă; în pace
Curând ai să adormi şi tu.

Iluzia unei insule de Adrian Păunescu

Diseară-i plecarea în insula mea
trăsura de nuc te așteaptă la scară,
ia-ți haine mai groase și nu-ntârzia
căci câini-polițiști s-ar putea să apară.

Nu-ți face probleme, birjarul e mort
și caii sunt morți și trăsura e moartă,
fugim fără martori în nu știu ce port,
în insula mea la cinci capete spartă.

Acolo, vom creste copii monstruoși,
lachei de metal și de mâzgă vor râde,
cu vești ne-or ticsi de la moși și strămoși,
tic-tac telegraful, cadavrelor ude.

Vom trage trei filme color, de deochi,
și le vom trimite în lume de-a rândul,
ca-n sticle băgându-le în câte un ochi,
al patrulea ochi pentru casă păstrându-l.

Și ziua întreagă, noi goi, fără tiv,
pe sănii de foc vom zbura într-o vale,
iar eu, gospodarul, voiesc să cultiv
 grâu dulce și leneș, pe coapsele tale.

Te-aștept deocamdată. E mijlocul verii,
e mijlocul iernii, ciudată poveste;
iar când vei urca e-n zadar să te sperii
trăsura ca moartea părându-ți că este.

E numai iluzie, dincolo-s eu,
te-aștept cu făclii, patru mii șase sute,
zadarnic te sperii ca ninge mereu,
că străjile drumului fumegă mute.

Hai vino și urcă și spune ceva
birjarul e mort, are sânge de cârjă
te-aștept fără martori în insula mea,
port haine de nuc, sunt aproape o birjă.

Iar dacă nu-mi vezi fața ce mi-am găsit-o,
să știi că, în insula mea, totuși sunt,
eu, movila celui mai proaspăt mormânt,
întinde piciorul și calcă, iubito!

Și asta e totul. Plecarea-i diseară
Fantoma trăsurii așteaptă la scară.

Sonet CXXX de William Shakespeare

Sonet CXXX de William Shakespeare
Traducere de Cristian Vasiliu
Traducere de Radu Ştefănescu
Traducere de Neculai Chirică
Traducere de Gh. Tomozei
Traducere de N. Pintilie
Traducere Ion Frunzetti

Sonet CXXX de William Shakespeare
(întoarcere)
My mistress' eyes are nothing like the sun;
Coral is far more red, than her lips red:
If snow be white, why then her breasts are dun;
If hairs be wires, black wires grow on her head.
I have seen roses damasked, red and white,
But no such roses see I in her cheeks;
And in some perfumes is there more delight
Than in the breath that from my mistress reeks.
I love to hear her speak, yet well I know
That music hath a far more pleasing sound:
I grant I never saw a goddess go,
My mistress, when she walks, treads on the ground:
And yet by heaven, I think my love as rare,
As any she belied with false compare.

Traducere de Cristian Vasiliu
(întoarcere)
Sub pleoape nu i se ascunde-un soare,
Mărgeanul de pe buze i-a pălit,
De-i albă neaua, sânul ei îmi pare
Posomorât iar păru-i - de-antracit;
Petala roze-i alb-trandafirie
Şi fragedă, cum nu-i al ei obraz
Şi mult mai multe-arome te îmbie
Decât al respiraţiei talaz;
Ador să o ascult ca-ntâia-oară,
Deşi dintr-ânsa nu răsare-un cânt
Şi chiar de cred zeiţele că zboară,
Iubita mea, ştiu, umblă pe pământ.
Decât iubirea însă n-am să-i fac
Alt compliment doar pentru-a-i fi pe plac!

Traducere de Radu Ştefănescu
(întoarcere)
Nu-i niciun soare-n ochii doamnei mele...
De jar i-e buza - un cărbune stins.
Cosiţa - sârmă, drept e, în inele,
Iar sânii oacheşi, parcă înadins.
În roz şi alb văzut-am roze, sute,
Dar, vai, niciuna în obrajii ei;
M-au desfătat odoruri mai plăcute
Decât respiră dânsa de-obicei...
E dulce glasu-i, totuşi o vioară
Îmi pare că vorbeşte mai frumos,
Şi n-am habar zeiţele cum zboară,
Dar ei, cum văd, pământu-i de folos.
zei, poeţii mint! Atât mai zic:
Ca ea, pe lumea asta nu-i nimic...

Traducere de Neculai Chirică
(întoarcere)
Nu-s ochii Doamnei mele rupţi din soare
Nici roşul de pe buze nu-i mărgean;
Omătu-i alb, dar sânu-i oacheş pare,
Iar negrul păr sârmos, ca de ţigan.
Ştiu roşii, albe – roze de Damasc,
Dar faţa ei nu are-aşa vopsele;
Dintru-un parfum mai dulci zefiri se nasc
Decât din tot parfumul Doamnei mele.
Îmi place s-o ascult când îmi vorbeşte
Dar de un cântec mult mai mult mă-ncânt:
Nu ştiu cum calcă zâna îngereşte,
Dar Doamna mea păşeşte pe pământ.
Şi totuşi jur că n-are-asemănare
Cu cele ce se cred rupte din soare!
 
Traducere de Gh. Tomozei
(întoarcere)
Nu-s sori, ochii iubitei, nu scânteie
roşia-i gură ca mârgeanu-n mări,
de-i albă neaua, sânul ei de ce e
posomorât, şi-i noapte al ei păr?
Ştiu, din Damasc, albe şi roşii roze
cu care chipul nu-i e logodit,
miresme ştiu, stârnind apoteoze
străine de al Doamnei duh smerit,
îmi place s-o ascult, deşi-i mai scumpă
auzului, o muzică,-i ştiut,
nu le-am văzut, zeiţele cum umblă
dar ea, mergând, păşeşte doar pe lut.
Şi totuşi, jur pe cer, făptura-i rară
 cu nimeni şi nimic nu se compară.

Traducere de N. Pintilie
(întoarcere)
Ai dragei mele ochi nu-s rupţi din soare,
Nici gura-i de coral de-aprinsă ce-i,
Sârmoasă mreajă părul ei îmi pare,
De-i albă neaua, brun e sânul ei.
Am trandafiri şi albi şi roşii, însă
Pe faţa ei îi caut în zadar,
Cunosc mireasma-ntr-o suflare strânsă,
Dar ea nici în miresme n-are har.
Mi-i dragă vocea-i când se-nalţă lină,
Dar orice zvon al muzicii-i mai sfânt,
Zeiţe n-am văzut mergând prin tină,
Ea totuşi calcă pe acest pământ.
Si totuşi draga mea e mult mai rară
Ca ale celor ce, minţind, compară.

Traducere Ion Frunzetti
(întoarcere)
Nu-s ochii dragei mele stropi de soare
Şi roşul gurii ei nu-i de coral.
De-i albă neaua, sânu-i oacheş pare
Şi negrul păr i-e ca o sârmă-n val.
Ştiu roze albe, ştiu şi roze roşi,
Dar nu-i socot obrajii trandafiri
Şi-s bălsamuri mai dulci să le miroşi
Decât e boarea întregei sale firi.
Îmi place s-o aud, deşi plăcut
Mai mult mi-e zvonul muzicilor parcă.
Eu mers de zâna încă n-am văzut,
Dar draga mea e clar că-n ţărnă calcă.
Şi totuşi, eu o cred la fel de rară
Cum spun şi cei ce mint când o compară.

Sonet XVIII de William Shakespeare

Sonnet XVIII de William Shakespeare
Traducere Cristian Vasiliu
Traducere Radu Stefanescu
Traducere Grete Tartler
Traducere Necunoscut
Traducere Neculai Chirica
Traducere Axel H.LENN
Traducere Gh. Tomozei
Traducere Cristian Munteanu
Traducere Radu Carneci

Sonnet XVIII de William Shakespeare
(întoarcere)
Shall I compare thee to a summer's day?
Thou art more lovely and more temperate:
Rough winds do shake the darling buds of May,
And summer's lease hath all too short a date:
Sometime too hot the eye of heaven shines,
And often is his gold complexion dimmed,
And every fair from fair sometime declines,
By chance, or nature's changing course untrimmed:
But thy eternal summer shall not fade,
Nor lose possession of that fair thou ow'st,
Nor shall death brag thou wander'st in his shade,
When in eternal lines to time thou grow'st,
So long as men can breathe, or eyes can see,
So long lives this, and this gives life to thee.

Traducere Cristian Vasiliu
(intoarcere)
Varianta I

Să te compar c-o mândră zi de vară,
Când eşti atât de tânăr şi de blând,
Nu-i de ajuns, căci florile-or să piară
Sub vântul aspru, toamna, în curând
Şi ochiul paradisului – fierbinte –
Îşi va-ngropa tot auru-n apus,
Iar timpu-n goană n-o să te alinte:
Tot ce-i frumos schimbării e supus!;
În tine însă vara-i neschimbată -
C-o să ţi-o fure timpul nu mă tem! –
Şi ai să treci prin valea-ntunecată
A morţii-nveşmântat într-un poem.
Prin cei ce-l vor citi şi-o să-l recite,
Tu – cel de azi – o să rămâi, iubite!

 Varianta II
N-am să te-asemui cu o zi de vară!
Eşti mult mai luminos şi mai cuminte;
Scadenţa verii îmi aduce-aminte
Că mugurii-n furtună or să piară.
E ochiul paradisului fierbinte
Câteodat’, dar auru-i, pe seară,
Se-ntunecă încet şi-o să dispară
Tot ce-i frumos căci timpul nu ne minte.
E vara de pe chipul tău perenă;
N-ai să te stingi de-acuma - nu te teme! -
Şi n-ai să simţi a timpului cangrenă
Căci vei trăi de-a pururi în poeme;
Iar cei ce te-or vedea rostit pe scenă
Aplaudând te vor purta prin vreme.

Traducere Radu Stefanescu
(întoarcere)
C-o zi de vară te-aş asemui
Dar gloria i-e scurtă: prea uşor
Un vânt de mai cutează-a-i pălmui
 Lalelele; tu-l treci, fermecător…
 Vezi, soarele ba arde, ba-i ascuns,
Şi auru-i păleşte; ce-i frumos
Îşi pierde haru-n chip de nepătruns,
Sau în al Firii mers capricios,
Dar tu eşti altfel, farmecul tău sfânt
Desparte vremi; desăvârşirii fiu,
Tu ruşinezi şi Moartea, pe pământ
Atot stăpânitoare… Şi mai viu
Ca viaţa eşti, căci stihul meu ţi-e dat,
Cât ochii văd, şi inimile bat…

Traducere Grete Tartler
(întoarcere)
 Să te asemăn cu o zi de vară?
Frumuseţe şi balanţă ai mai mult.
 În mai, ades furtuni muguri doboară,
Iar verile-s prea scurte, şi-n tumult.
 De multe ori cerescul ochi prea arde,
 Sau ceţuri auriul chip l-au şters,
Şi ce-i frumos din frumuseţe scade
Întâmplător, sau de-al naturii mers.
 Dar veşnica ta vară nu se duce,
Minunea chipului tu n-o să-ţi schimbi,
Nu te umbreşte moartea-ntre năluce
Când în eterne versuri creşti în timp.
Cât mai respiră-n lume om, cât ochiu-nvaţă,
Trăi-va şi acest poem şi-ţi va da viaţă.

Traducere Necunoscut
(întoarcere)
Cu-o zi de vară-ți pot asemui Făptura?
Ți-e mai caldă și mai blândă!
Cad flori în mai când prinde-a vremui
Și verilor li-s toamnele osândă.
Jar viu ne pare soarele-uneori
Și-ades pălește ochiul lui, cerescul.
Splendorile decad dintre splendori
Și sorții răi norocul vitregescu-l.
Dar veșnica ta vară dăinui-va
Și frumusețea nu-ți va fi furată,
Nici moartea-asupră-ți n-o să-și urce stiva:
Vei crește-n vers cu secolii deodată.
Cât ochi vor fi și guri vor răsufla,
El va trăi și viață va să-ți dea.

Traducere Neculai Chirica
(întoarcere)
Să te aseamăn cu o zi de vară?
Tu eşti mai dulce şi surâzi mai blând!
 În Mai e vânt şi mugurii-i doboară
Şi timpul verii trece prea curând.
Cerescul ochi e, uneori, fierbinte
Şi-ades umbrită-i geana lui de foc,
 Căci de frumos frumosul se dezminte
Și-ntâmplător şi-n al schimbării joc.
Dar vara ta nu va păli vreodată
Căci frumuseţea-i veşnic anotimp;
Nici moartea s-o umbrească n-o să poată
Când vers etern o-nalţă peste timp.
Cât va fi suflet, văz şi versul meu,
Prin tot ce-am scris tu vei trăi mereu.

Traducere Axel H.LENN
(întoarcere)
Să te asemăn cu o zi de vară?
Îmi pari mult mai senin şi cumpătat.
Cad mugurii de Mai cum vânturi zboară,
 Şi-al verii timp se duce ne-ncheiat;
Divinul ochi dogoară uneori,
Şi auriu-i chip adesea-i şters;
Şi tot ce-i mândru, câteodată-n zori,
Pierdut şi singur, asfinţeşte-n mers;
Dar vara ta pierdută nu va fi,
Nici sărăcită de-al mândriei dar;
Nici umbra Morţii pasul nu-ţi va şti,
Când naşti în timp al versurilor har.
Cât oameni sunt, sau ochii pot zări,
Atât vers am, şi viaţă el ţi-o fi.

Traducere Gh. Tomozei
(întoarcere)
Cu-o zi a verii poate să te semui?
Tu eşti mai plin de farmec şi mai blând!
Un vânt doboară creanga şi blestemu-i
că frunza verii moare prea curând.
Ades e ochiul cerului fierbinte
şi aur îl precede-întunecat
precum frumosul din frumos descinde
sub cerul simplei firi, netulburat.
Dar vara ta eternă nu păleşte
şi n-ai să pierzi ce astăzi stăpâneşti
în umbra morţii n-ai să plimbi caleşte
când într-un vers etern ţi-e dat să creşti.
Cât oamenii privesc şi cât respiră
Trăieşti şi tu în cântu-nchis în liră.

Traducere Cristian Munteanu
(întoarcere)
 Să te compar cumva c-o zi de vară?
Tu eşti mai dulce şi mai liniştit.
Vântul în Mai mugurii scumpi doboară
Iar vara-i scurtă, are un sfârşit.
Ochiul din cer e rar dogoritor,
Prea des pălindu-i aurul din nimb,
şi, din frumos, frumosul trecător
Decade sub schimbările din timp.
Dar vara ta eternă n-o pieri,
Nici farmecul ce ai nu se va cerne
şi-n umbra morţii nu vei hoinări
Când o să creşti în versuri vii, eterne.
Cât omul va sufla şi va privi,
Atâta vreme-n ele vei trăi.

Traducere Radu Cârneci
(întoarcere)
Cu zvelta primăvara să te asemăn, oare?
Ţi-e firea mai gingaşă, iar chipul mai duios;
În Mai, chiar, pier bobocii năzuitori spre floare
Şi scurt e anotimpul şi e capricios:
Ori prea fierbinte-i ochiul din cer privind încoace,
Sau îţi ascunde raza sub nori întunecoşi,
Natura, nu o dată, încearcă să se joace
Chiar opera strivindu-şi sub paşii furioşi.
Ci primăvara crească-ţi, precum o mama bună,
Comorile ce-n tine cu greu le-a adunat,
Să nu-ndrăznească Moartea surâsul, să-ţi apună,
Căci eu prin timp, cu imnul, mereu, te-am înălţat.
Da, câtă vreme oameni vor exista pe lume,
Va dăinui şi versu-mi purtându-te-n renume.

Sonet I de William Shakespeare

Sonnet I de William Shakespeare
Traducere de Cristian Vasiliu
Traducere de Gheorghe Tomozei
Traducere de Radu Ştefănescu
Traducere de Axel H. Lenn
Traducere de Radu Cârneci
Traducere de Neculai Chirică

Sonnet I de William Shakespeare
întoarcere
From fairest creatures we desire increase,
That thereby beauty's rose might never die,
But as the riper should by time decease,
His tender heir might bear his memory:
But thou contracted to thine own bright eyes,
Feed'st thy light's flame with self-substantial fuel,
Making a famine where abundance lies,
Thy self thy foe, to thy sweet self too cruel:
Thou that art now the world's fresh ornament,
And only herald to the gaudy spring,
Within thine own bud buriest thy content,
And, tender churl, mak'st waste in niggarding:
Pity the world, or else this glutton be,
To eat the world's due, by the grave and thee.

Traducere de Cristian Vasiliu
întoarcere
 Din trunchiul rozei pure cerem mladă,
Să-i ducă înflorirea mai departe,
Când toamna-ncep petalele să-i cadă
Şi s-o-nnoiască dincolo de moarte;
Dar tu asmuţi cu ochii tăi scânteia
Pe rugul ce te-aşteaptă-n vârf, mereu,
Arunci, înfometat, cămării cheia
Şi eşti duşmanul dulcelui tău eu;
Tu, cel ce-anunţi cu strălucirea feţii
În lumea-ntreagă, vesel, primăvara,
Îngropi în tine mugurele vieţii
Precum avaru-n tainiţe – comoara.
Nu irosi speranţa vie-a lumii
Şi nu uita că-n groapă eşti al humii.

Traducere de Gheorghe Tomozei
întoarcere
Frumoaselor făpturi le vrem vlăstare
iar frumuseţii-un spor de dăinuire
 şi-n acest chip, plăpând urmaş transpare
purtându-i umbra, florii-n veştejire.
 Dar tu ce-n ochii tăi îţi afli rug
hrănindu-l cu-a ta flacără, din greu,
duci foame unde-a fost cândva belşug,
însuţi vrăjmaş al dulcelui tău eu.
Tu, care eşti podoaba blândă-a firii
şi-al primăverii crainic de nădejde
ţi-ngropi în muguri florile iubirii
şi eşti calicul care risipeşte.
Ai milă: ce-i al lumii nu prăda
Cu gura gropii şi cu gura ta...

Traducere de Radu Ştefănescu
(întoarcere)
Pe cei frumoşi i-am vrea nemuritori,
La umbra lor lumina să ne crească,
Cum florilor, trecutele culori
Lăstarii să ne mai făgăduiască.
Doar tu, cu ochii-ţi dulci te-mpărtăşeşti
Şi-n van îţi laşi fluidele să ardă.
Îţi eşti duşman? O lume văduveşti
De taina lor, când singuri se dezmiardă.
Tu, mesager de-Aprilie, ce-atingi
Desăvârşirea, lumilor podoabă,
În mugurul abia ieşit te stingi:
Sărac e rodul cel cules cu grabă.
Îndură-te, nu te lăsa-ngropat
Cu tot cu har, cât nu te-ai semănat...

Traducere de Axel H. Lenn
(întoarcere)
Perpetuăm a lumilor splendoare
Să n-afle roza frumuseţii moarte,
Cum timpul trece peste fiecare,
De-acelaşi gând urmaşii s-aibă parte;
Dar tu, retras în ochii tăi, senin
Te risipeşti hrănind a ta lumină,
Robit de foame în belşug deplin,
Ţie duşman, îţi cauţi aprig vină.
Podoabă astăzi lumii dacă-i eşti,
Şi-al primăverii unic vestitor,
Vrei împlinirea-n muguri s-o striveşti,
Fără urmaşi, avar risipitor.
Ai milă, sau vom pierde gândul sfânt
Şi-al lumii rost, cu tine în mormânt.

Traducere de Radu Cârneci
(întoarcere)
 Făpturile alese le vrem a dăinuire
Iar sfânta frumuseţe a înflori în plus;
În acest fel, fragilul urmaş devine mire
Şi, veştejindu-şi umbra, rămâne-al ei supus.
Chiar tu ce în privire porţi vieţuirii rugul,
Hrănind cu-ndemânare pe Cel ce te pătrunde,
 Cu foamea-ţi nebunească epuizezi belşugul,
Vrăjmaş fără de saţiu al firii tale blânde.
Podoabă eşti a firii şi primăverii crainic
Reîngropând în muguri minunile de dor
Ce copleşesc pe cale tot ce ne pare trainic:
Da, eşti precum calicii, nevrând, risipitor.
Ai grijă de al lunii tezaur, nu-l prăda
Şi nu-l lăsa pieirii, pierind prin gura ta…

Traducere de Neculai Chirică
(întoarcere)
Frumoasele făpturi le vrem sporite
Să n-aibă floarea frumuseţii moarte;
Când vor pieri, cu vremea, ofilite,
Urmaşul firav chipul lor să-l poarte.
Tu, însă, robul strălucirii tale,
Ca să-ţi hrăneşti lumina, arzi mereu;
Înfometând îmbelşugata-ţi cale
Ajungi vrăşmaşul dulcelui tău eu.
Tu, astăzi lumii fragedă cunună
Şi unic sol al mândrei primăveri,
Îngropi în proprii muguri voia-ţi bună
Şi-ţi iroseşti, zgârcindu-te, averi.
Îndură-te! Nu mistui prin tine
Sau prin mormânt, ce lumii se cuvine!

Numai noaptea de Radu Stanca

Numai noaptea vino, când tăcerea
Se loveşte tainic de fereşti,
Când mă-nchid ursuz în încăperea
Unde stau şi-aştept să te iveşti.

Ca un fur ce vrea să-mi intre-n casă,
Dar s-a prins în curte, printre vreji,
Numai noaptea vino, când se lasă
 O perdea de plumb pe ochii treji.

 Fluturând în urma ta eşarfe
Negurile toate de pe lac,
Fă să înceteze-aceste harfe
Care ziua-ntreagă nu mai tac!

Şi la umbra lunii blestemată
Te apropie-ncet, prin pragu-nchis,
Ca să fii şi mai neaşteptată
Decât ai fi fost, venind prin vis.

Nu-s frumoase zilele, nici calme,
Cât aceste nopţi ce mă-mpietresc.
Dacă vii, bătând uşor din palme,
Numai noaptea vino, când primesc!

Numai noaptea, când e lună plină
Şi pe stânca neagră, lângă-un trunchi,
Presimţindu-şi pântecul, virgină,
Căprioare cad în genunchi,

Când se umple cerul cu şoapte
Pline de mister şi prevestiri,
Numai noaptea vino, când e noapte,
Şi Sibiul tot, un cimitir.

Vino-ncet, ca ora ce-mi aduce
Sărutarea nopţii pe obraz.
Locuiesc la ultima răscruce!
Cheia-i lângă poartă pe zăplaz !

Poem de Radu Stanca

O să rămâi în mine şi după ce-o să pleci,
La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare,
O insulă ciudată cu drumuri şi poteci
Ce nu duc nicăierea sărmana mea plimbare.

O să rămâi în mine şi când vei încerca
Să intri în pădure şi să te pierzi într-însa.
Vezi ! Urma ta săpată e în visarea mea
Şi pot, oricând îmi place, să umblu după dânsa.

Şi te-aş găsi chiar dacă n-ai vrea să te găsesc,
Şi te-aş afla oriunde te-ai ghemui hoţeşte.
Visarea mea e ca un condur împărătesc
Ce numai la piciorul tău zvelt se potriveşte.

O să rămâi în mine şi după ce-o să zbori
Din inima mea neagră, ca un canar din cuşcă.
Tristeţea mea ciudată te va ochi şi-n nori;
Tristeţea mea ţinteşte mai bine ca o puşcă.

Şi te-aş zări oricâte costume ai schimba,
Oricâte măşti ţi-ai pune să nu te pot cunoaşte.
Visarea mea – din sute de mii te-ar descifra.
Tristeţea mea – din sute de mii te-ar recunoaşte.

Biblică de Radu Stanca

La început a fost sărutul
Şi el era pe gura ta...
Depus pe gura mea sfinţi văzduhul,
Şi lumea s-a născut atunci din duhul
Sărutului ce ne unea ...

Dar ape mari cuprinseră uscatul
Şi noi muream tăcuţi sub greul lor ...
Veni atunci o pasăre în zbor,
Pasăre roşie, şi Araratul
Se înălţă din mări biruitor...
Iar noi ne-am ridicat cu el odată
Spre zarea nouă şi înseninată
Purtând peste abisele genunii
Sărutul de la începutul lumii.

Toamna de Rainer Maria Rilke

Cad frunzele, cad ca din depărtare,
de parcă vestejesc grădini în ceruri,
cu gesturi de negare cad, de-a rândul. 
Cad nopţile, cum cade greu pământul
din toate stelele, într-o însingurare.
Noi toţi cădem. Şi mâna asta, iată.
Căderea, vezi, e-n toţi şi în oricine,
Şi totuşi, este Unul care ţine
nespus de blând, pe mâini, căderea toată.

Toamnă târzie în Veneția de Rainer Maria Rilke

Orașul nu mai curge greu, ca o momeală
ce prinde toate zilele, pe rând.
Palatele sună fragil, a sticlă goală
sub ochii tăi. Vezi vara atârnând

de prin grădini, ciorchini de marionete
cu capetele-n jos, inerte, ca şi moarte.
Dar din adâncuri de păduri-schelete,
răsare o voința: parcă peste noapte,

stăpânul peste-armate, al marii căpitan,
dublând galere lungi şi arsenale,
de mâine vrea să-nece zorii în catran

şi flotele-i, cu vâslele bătând
să-şi năpustească, steaguri fluturând
de vânt purtate, strălucind, fatale.