Spleen de Charles Baudelaire

Varianta originală
Spleen

Traducători:
Al. Philippide
Radu Carneci

Variantă traducere Al. Philippide::

Sunt ca un prinţ pe-o ţară de negură stăpân,
Bogat dar trândav, tânăr şi totuşi prea bătrân,
Care de scârba curţii slugarnice şi vane
Stă plictisit cu câinii şi alte lighioane.
Nimic nu-l mai desfătă, nici jocuri, nici vânat,
Nici plebea care moare în curte la palat.
Bufonul, plin de snoave şi tare-n zeflemele,
Nu poate pe-acest bolnav pervers să-l mai înşele;
Luxosu-i pat în rece mormânt e prefăcut
Şi doamnele de-onoare, care-l găsesc plăcut,
Nu ştiu ce desfrânate găteli să mai scornească
Să-l facă pe-acest june schelet să le zâmbească.
Savantul care-i bate monezi n-a izbutit
Din trupu-i să stârpească tot ce e pervertit
Şi-n băile de sânge la Roma renumite
N-a mai putut să-nvie cu leacuri tăinuite
Cadavru-acesta-n care drept sânge curg, încete
Şi-n verzi, clocite ape ce vin din râul Lethe.

Variantă traducere Radu Cârneci:

Sunt ca bogatul rege al unei ţări ploioase,
Îmbătrânit de tânăr, cu-averi neputincioase,
Dispreţuind pe-acei ce credinţă vor să-i joace,
În preajmă-având doar câini-i şi alte dobitoace.
Nimic ne-mai-plăcindu-i: nici şoimi, nici vânătoare,
Şi ignorând mulţimea ce-i piere la picioare.
Bufonul său de suflet şi povestind gângav
Nu descreţeşte fruntea acestui crud bolnav;
Mormânt îi pare patul cu flori în podobire,
Iar damele de-onoare, voindu-şi-l iubire,
Nu ştiu ce transparente veşminte să-şi croiască,
Spre-a-1 face pe-acest june schelet să le dorească;
Savantul care-adesea chiar aur îi inventă,
N-a dat de stricăciunea ce-1 mistuie latentă,
Nici băile de sânge, celebre, atunci, la Roma,
Şi care bătrâneţii ar alunga fantoma,
Acestui timp cadavru n-aduc ceva folos:
În venele-i doar Lethe se scurge-ncet, vâscos.

Spleen

Je suis comme le roi d'un pays pluvieux,
Riche, mais impuissant, jeune et pourtant très vieux,
Qui, de ses précepteurs méprisant les courbettes,
S'ennuie avec ses chiens comme avec d'autres bêtes.
Rien ne peut l'égayer, ni gibier, ni faucon,
Ni son peuple mourant en face du balcon.
Du bouffon favori la grotesque ballade
Ne distrait plus le front de ce cruel malade;
Son lit fleurdelisé se transforme en tombeau,
Et les dames d'atour, pour qui tout prince est beau,
Ne savent plus trouver d'impudique toilette
Pour tirer un souris de ce jeune squelette.
Le savant qui lui fait de l'or n'a jamais pu
De son être extirper l'élément corrompu,
Et dans ces bains de sang qui des Romains nous viennent,
Et dont sur leurs vieux jours les puissants se souviennent,
II n'a su réchauffer ce cadavre hébété
Où coule au lieu de sang l'eau verte du Léthé.

Amurgul de Charles Baudelaire

(Traducere de Al. Philippide)

Şi iată-amurgul molcom, amic cu ucigaşii;
Ca un complice vine înăbuşindu-şi paşii;
Ca un alcov se-nchide înaltul cer de seară;
Şi omul, de nelinişti împins, se face fiară.

Amurg, amurg prieten, dorit cu voie bună
De cel a cărui braţe cinstite pot să spună:
Azi am lucrat! – Amurgul aduce mângâiere
În spiritele roase de-o crâncenă durere,
Şi-alină pe savantul ce-şi simte fruntea grea,
Pe muncitorul care, trudit, să doarmă vrea.

În vremea asta demoni porniţi pe stricăciune
Încep, ca nişte oameni de-afaceri, să se-adune
Şi bat din zbor cu-aripa în geam şi-n jaluzele.
Lucesc lumini lovite de vânt şi, printre ele,
Foind pe străzi Curvia îşi înteţeşte jarul
Şi îşi deschide, poartă cu poartă, furnicarul;
Ea-şi face pretutindeni, pe nesimţite, cale
Ca un duşman ce pune blestemăţii la cale,
Şi colcăie-n mocirla oraşului, adâncă,
Ca viermele ce fură din om tot ce mănâncă.
Bucătării răsună de sfârâială, teatre
Încep să hăulească, orchestre-ncep să latre;
În pensiuni cu oaspeţi gustând la cărţi delicii,
Printre coţcari îşi află cocotele complicii;
Şi tot aşa pungaşii se pregătesc şi ei
Să-şi facă meseria şi lucrul cu temei,
Să spargă uşi, casete şi-ncuietori subtile,
Cu-amantele să aibă de trai câteva zile.

În clipa asta gravă fii, suflet, fără teamă
Şi zbieretele-acestea nu le lua în seamă.
E ceasul când durerea pe cei bolnavi îi scurmă!
De gât îi strânge Noaptea; destinul lor se curmă;
Se-ndreaptă spre obşteasca prăpastie finală;
De-oftatul lor spitalul e plin. – Fără-ndoială
Că mulţi acasă, seara, nicicând n-au să mai vină
Să afle, lângă-un suflet iubit, gustoasa cină.

Şi mulţi căminul paşnic nici nu l-au bănuit
Şi niciodată poate că-n viata n-au trăit.

Zorii zilei de Charles Baudelaire

(Traducere de Al. Philippide)

Sunase deşteptarea pe la cazărmi, şi-o boare
Din vântul dimineţii sufla în felinare.

La vremea asta visuri cu jocul lor drăcesc
Pe-adolescenţii oacheşi în pat îi răsucesc;
Şi lampa, ochi cu rană, începe să se zbată,
Punând pe luciul zilei o sângerie pată,
Iar sufletu-n robie dat trupului şi silei,
Imită lupta lămpii cu strălucirea zilei.
Cum un obraz în lacrimi e şters de vânt, văzduhul
E-nfiorat de lucruri ce-şi dau în umbră duhul.
Şi-i frânt de scris bărbatul, femeia de iubit.

Prindeau ici colo hornuri să fumege grăbit..
Femeile de stradă, cu-nvineţite pleoape,
Plecaseră în somnul lor tâmp să se îngroape,
Calicele, târându-şi uscaţii, recii sâni,
Suflau s-aţâţe focul şi îşi suflau în mâini.
Sosise ceasu-n care de frig şi griji hursuze
Se-ncrâncenă durerea femeilor lehuye;
Ca un oftat ce-l curmă un val de sânge roş,
Tăia departe pâcla un cântec de cocoş;
Mormane mari de ceaţă zăceau pe edificii,
Şi muribunzii jalnici, prin funduri de ospicii,
Îşi horcăiau suflarea din urmă-necăcioasă.
Stricaţii, frânţi de munca lor grea, veneau acasă.

Şi-n timp ce aurora de-a lungul Senei goale,
În rochie roz-verde prin frig păşea agale,
Sărind din somn Parisul îşi aduna în grabă,
Uneltele şi, harnic bătrân, pornea la treabă.

Pisicile de Charles Baudelaire

Varianta originală:
Les Chats

Traducători:

Nicu Porsenna
George Pruteanu
N. Davidescu
Radu Cârneci
Autor necunoscut

Variantă traducere Nicu Porsenna

Savanţi severi, plecaţi pe luneta planetară,
Ca şi amanţi frenetici, când vârsta li-e-n declin,
Iubesc voinica, blânda pisică din cămin,
Ca ei de rebegită, ca ei de sedentară.

Prietene ştiinţei şi voluptăţii vii,
Ele iubesc tăcerea şi-au spaimă de tenebre;
Le-ar folosi şi Iadul la cursele-i funebre,
De şi-ar pleca trufia felină spre-a servi.

Visând, ele s-aşează în nobilă ţinută,
Ca sfincşii ce-n deşerturi contemplă zarea mută,
Sau dorm în pacea nopţii şi-a visului etern;

Le luce magic coapsa de scânteieri mobile,
Şi pulberi, ca nisipuri de aur ce se cern,
Le scapără prin stranii şi mistice pupile.

Variantă traducere George Pruteanu

Amanţii pătimaşi şi cărturarii sobri
Îndrăgostesc asemeni, la vârsta de mijloc,
Pisicile robuste, căminului mândrie,
Urând ca ei răceala, ca ei zăcând în loc.

Prietene-ale şti'nţei şi ale voluptăţii,
Se ascund în întuneric şi în tăceri rămân;
Ereb le-ar crede, poate, funebri soli ai morţii,
De şi-ar pleca orgoliul, îngăduind stăpân,

Când zac, li se confundă princiarele-atitudini
Cu sfincşii ce veghează-n afund de solitudini,
Părând că dorm într-una un vis fără sfârşit;

În şoldul viu – scânteie; iar ochiul lor e plin de
Sclipiri de aur care, ca un nisip vrăjit,
Nedesluşit şi mistic, pupila le-o aprinde.

Variantă traducere N. Davidescu

Înamoraţii vajnici şi recii cărturari
Îndrăgostesc, odată porniţi spre batranete,
Pisicile, mândria căminului, semeţe;
- Ei, friguroşi ca ele, ca ele sedentari.

Prietene-ale ştiinţei şi voluptăţii, în
Tăcere şi-n oroarea tenebrelor se-neacă:
Ereb le-ar lua poate drept cai ai morţii dacă
Mândria le-ar da voie să-ngăduie stăpân.

Odihna lor îmbracă regalele-atitudini
De sfincşi lungiţi prin funduri de-ntinse solitudini
Şi parcă-n visuri fără fruntarii adânciţi;

În blănuri o lumină de vrăji le scânteiază,
Şi-un fin nisip de aur, prin ochii lor măriţi,
Nedesluşit şi mistic, pupila le-o-nstelează.

Variantă traducere autor necunoscut

Savanţi aspriţi de studii şi-ndrăgostiţi zeloşi
Iubesc, când toamna vieţii asupra lor se lasă,
Pisicile mari, blânde, podoabe-n orice casă,
Şi ei, ca ele, trândavi, ca ele friguroşi.

Prietene ştiinţei, plăcerilor depline,
Tăcerea beznei cată şi spaimele ei mari;
Ereb le-ar fi pus între funebrii-i telegari,
Daca puteau sub juguri mândria sa-si închine.

Iau nobile-atitudini în meditări adânci,
Ca în singurătate mari sfincşi lungiţi pe brânci,
Părând în visul fără sfârşit să se afunde;

Scântei vrăjite-aruncă din şalele fecunde
Şi, fin nisip, fărâme de aur ies din ele,
Împovărând pupila lor mistică de stele.

Variantă traducere Radu Cârneci

Foşti amorezi şi oameni cu-adâncă-nvăţătură
Iubesc deopotrivă, când li se-adună anii,
A casei lor podoabă de linişte: motanii,
Ca ei de singuratici şi dornici de căldură.

Prieteni ai ştiinţei şi-ai rarelor plăceri
Ei caută alinul în tainice tenebre;
I-ar fi-nhămat Erebus la carele-i funebre,
De nu le-ar fi mândria supusă la poveri.

Visând în nemişcare au nobile-atitudini
De sfincşi lungiţi la soare în vaste solitudini,
Şi stau în adormire visând la nesfârşit.

Pe şalele bogate au scânteieri vrăjite,
Fărâme mici de aur ca un nisip topit
În mistice pupile sclipesc abia zărite.

Les Chats

Les amoureux fervents et les savants austères
Aiment également, dans leur mûre saison,
Les chats puissants et doux, orgueil de la maison,
Qui comme eux sont frileux et comme eux sédentaires.

Amis de la science et de la volupté
Ils cherchent le silence et l'horreur des ténèbres;
L'Erèbe les eût pris pour ses coursiers funèbres,
S'ils pouvaient au servage incliner leur fierté.

Ils prennent en songeant les nobles attitudes
Des grands sphinx allongés au fond des solitudes,
Qui semblent s'endormir dans un rêve sans fin;

Leurs reins féconds sont pleins d'étincelles magiques,
Et des parcelles d'or, ainsi qu'un sable fin,
Etoilent vaguement leurs prunelles mystiques.

Moartea amanţilor de Charles Baudelaire

(Traducere de Al. Philippide)

Vom avea divanuri molcom parfumate
Şi profunde paturi largi ca un mormânt
Iar pe etajere vor fi flori ciudate
Pentru noi crescute sub un cer mai sfânt.

Inimile noastre, facle minunate,
Pân-la fund vor arde cu suprem avânt
Şi-n oglinda minţii noastre-ngemănate
Focul pân-la capăt va trăi resfrânt.

Într-o sfântă seară roză şi albastră
Vom schimba un fulger din iubirea noastră,
Încărcat de-adio, ca un lung suspin;

Şi pe urmă-un Înger, crainic de departe,
Va aprinde iarăşi, vesel şi senin,
Ştersele resfrângeri, flăcările moarte.

Unei trecătoare de Charles Baudelaire

Varianta originală:
À une passante Charles Baudelaire

Traducere limba engleză:
A Passer-by (Roy Campbell)

Traducere limba română:
Radu Cârneci
Al. Philippide

Variantă traducere Radu Carneci

Nepotolită, strada în jurul meu vuia.
Înaltă şi subţire, în doliu majestos
Trecu atunci femeia, şi-n gest melodios
Veşmântul de mătase uşor îşi unduia.

Ce nobilă statură! Iar pasul ca un lied e!
Şi îi băui fiinţa ce-o risipea, regină,
Din ochii săi, cer vânăt care furtuni înclină:
Chemare fascinantă, plăcere ce ucide.

Un fulger... apoi noaptea!... — Superbă zeitate
Tu, care, c-o privire, mi-ai pus în suflet clipa,
Ne-om revedea aievea, sau în eternitate?

Te-ai dus şi niciodată îşi flutură aripa!
Ah, nu ştiam nici unul ce zare ne-a ales;
Te-aş fi iubit, minune! Iar tu ai înţeles.

Variantă traducere Al. Philippide

Asurzitoare, strada în jurul meu mugea.
Înaltă şi subţire, durere maiestuoasă
În voalurile-i negre de doliu fastuoasă
Şi mândră, o femeie trecu prin faţa mea

Cu sprinten mers şi zvelte picioare statuare.
Eu mă-mbătam privind-o si beam, ca pe-un venin,
Din ochiul ei, cer vânat de uragane plin
Plăcerea ce ucide şi vraja care doare

Un fulger…apoi noaptea! – Făptură fără drum,
Tu care cu-o privire m-ai renăscut deodată,
Abia în veşnicie te voi vedea de-acum?

În alte parţi, departe! Târziu! Sau niciodată!
Căci nu-mi cunoşti cărarea, nu ştiu spre ce mergeai,
O, tu zadarnic dragă, o tu care ştiai!

À une passante

La rue assourdissante autour de moi hurlait.
Longue, mince, en grand deuil, douleur majestueuse,
Une femme passa, d'une main fastueuse
Soulevant, balançant le feston et l'ourlet;

Agile et noble, avec sa jambe de statue.
Moi, je buvais, crispé comme un extravagant,
Dans son oeil, ciel livide où germe l'ouragan,
La douceur qui fascine et le plaisir qui tue.

Un éclair... puis la nuit! — Fugitive beauté
Dont le regard m'a fait soudainement renaître,
Ne te verrai-je plus que dans l'éternité?

Ailleurs, bien loin d'ici! trop tard! jamais peut-être!
Car j'ignore où tu fuis, tu ne sais où je vais,
Ô toi que j'eusse aimée, ô toi qui le savais!

A Passer-by

The deafening street roared on. Full, slim, and grand
In mourning and majestic grief, passed down
A woman, lifting with a stately hand
And swaying the black borders of her gown;

Noble and swift, her leg with statues matching;
I drank, convulsed, out of her pensive eye,
A livid sky where hurricanes were hatching,
Sweetness that charms, and joy that makes one die.

A lighting-flash — then darkness! Fleeting chance
Whose look was my rebirth — a single glance!
Through endless time shall I not meet with you?

Far off! too late! or never! — I not knowing
Who you may be, nor you where I am going —
You, whom I might have loved, who know it too!

— Roy Campbell, Poems of Baudelaire (New York: Pantheon Books, 1952)

Alte variante în limba engleză aici.

Albatrosul de Charles Baudelaire

Varianta originală:
L'Albatros

Traducători:
Ion Caraion (1966)
Romulus Vulpescu(1953)
Alexandru Philippide(1957)
Nicolae Iorga(1938)
Tudor Arghezi(1923)
Tudor Arghezi(1938)
George Pruteanu

Variantă traducere Ion Caraion

Adeseori, naierii, ca să se-amuze, prind
Prind albatroşi, mari păsări ce le petrec pe mare
Plecările în larguri, molatec însoţind
Corăbii de mătase peste genuni amare.
Şi-abia-i aduc pe punte pe regii-acestor salbe
De-avînturi peste-azururi, că temeraru-n trînte
Îşi lasă-ncet perechea aripilor lui albe
S-alunece pe-alături ca două vîsle frînte.

O,-naripat al zării drumeţ stîngaci şi tînt
- Ce caraghios în lanţuri, frumos odinioară! -
Unu-i agaţă-o pipă de plisc; din ars pămînt,
Şi-altu-l maimuţăreşte pe şchiopul care zboară.

Poetul e asemeni cu prinţul peste nouri
Ce-ncumetă furtuna şi ia-n de rîs săgeata.
Zvîrlit pe ţărmul lumii şi-n ploaia de ecouri,
Aripele-i gigante-l împiedică, şi gloata.

Variantă traducere Romulus Vulpescu (1953)

Ca să petreacă-n larg, matrozii,-ades, pe nave,
Prind albatroşi imenşi pe mări navigatori,
Ce-n drum petrec plutind cu fîlfîiri trîndave
Etrava lunecînd pe-amarele vîltori.

Abia i-au coborît pe punţile de bîrne,
Că regii din azur cu albe-aripi par grei,
Lăsîndu-le stîngaci şi jalnic să atîrne
Ca nişte vîsle mari alăturea de ei.

Ce gîrbov pelerin cu aripi, fără vlagă!
El, mai demult frumos, e comic şi e slut!
În şchioapăt unu-n rîs ia pasărea oloagă
Şi ciocul sîcîit cu o lulea de lut!

Poetul e şi el prinţ rudă sus cu norii,
Deprins cu mari furtuni, rîzîndu-şi de arcaş;
Îl huduie-n exil, jos, batjocoritorii,
Îl stînjenesc la mers aripi de uriaş.

Variantă traducere Alexandru Philippide (1957)

Din joacă, marinarii pe bord, din cînd în cînd,
Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare,
Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blînd,
Corabia pornită pe valurile-amare.

Pe punte jos ei care sus în azur sînt regi
Acuma par fiinţe stîngace şi sfioase
Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi,
Ca nişte vîsle grele s-atîrne caraghioase.

Cît de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!
Frumos cîndva, acuma ce slut e şi plăpînd!
Unu-i loveşte pliscul cu gîtul unei pipe
Şi altul fără milă îl strîmbă şchiopătînd.

Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi rîde de săgeată şi prin furtuni aleargă;
Jos pe pămînt şi printre batjocuri şi ocări
Aripile-i imense l-împiedică să meargă.

Variantă traducere Nicolae Iorga (1938)

Adesea, ca o glumă uşoară, echipajul
A prins pe albatroşii, largi zburători de mare,
Ce urmăresc, ca leneşi tovarăşi, pe silajul
Ei, nava lunecîndă pe-adîncurile-amare.

Abia i-au pus pe scînduri, ajunşi acum o pradă,
Şi-aceşti regi din văzduhuri, acum stîngaci, mişei,
Îşi lasă mizerabil aripile să cadă,
Ca mari lopeţi lăsate alăturea de ei.

Stîngaci se mai arată cel ce trecea zburînd:
Frumosul de odată e-urît şi caraghios;
Vezi unul cum luleaua pe pliscu-i o arată
Şi altul cum imită infirmul şchiopătînd.

Asemenea-i poetul cu-acest domn printre nori
Ce caută furtuna şi de arcaşi nu-i pasă
Ca surghiunit în ţernă, hulit de trecători,
Aripile uriaşe să mearg-aci nu-l lasă.

Variantă traducere Tudor Arghezi (1923)

Ca să se joace uneori unii marinari
Prind albatroşii, păsări tăcute ale zării,
Care-nsoţese de-aproape, ca nişte steaguri mari,
Corăbiile duse de răzvrătirea mării.

Abia lăsaţi din braţe pe scînduri, subt catarg,
Acestor şoimi puternici ai marelui azur
Încep să le atîrne, ca un veşmînt prea larg,
Aripele greoaie, din umeri, împrejur.

Înfruntătorul bolţii e-acum stîngaci şi şui.
Semeţ pîn'adineaori, viteazul s-a prostit.
Glumind, un om îi vîră în cioc luleaua lui
Ori îl maimuţăreştc cu mersul izmenit.

Asemeni e poetul cu Prinţul dintre nori.
Stăpîn peste furtună, prăpastie şi vînt,
E-mpiedicat să meargă, hulit de muritori,
Cînd aripile-i vaste l-aruncă de pămînt.

Variantă traducere Tudor Arghezi (1938)

Ca să petreacă, după un obicei al lor,
Corăbierii mării prind albatroşi din zbor.
Aceşti giganţi ai zării, cu penele de săbii,
Copilăroşi, în stoluri se ţin după corăbii.

Răpit abia din Slavă şi pus să umble, jos,
Arhanghelul Tăriei stîngaci e şi sfiios.
Aripile-i atîrnă, şi-i zac, şi nu-i ajung,
Ca mînecile goale, din umeri, unui ciung.

Ce bleg e caraghiosul ceresc şi ce schilod,
Batjocură de glumă şi rîs pentru norod!
Un om în plisc luleaua i-o vîră şi-l îngînă,
Împiedecat în straie, cum şchioapătă, pe-o rînă.

Poetul e de-o seamă cu pasărea frumoasă:
Înfruntă vijelia şi arcul, şi nu-i pasă.
Dar surghiunit cu chiot şi singur în răstrişte,
Aripa uriaşă nu-l lasă să se mişte.

Variantă traducere George Pruteanu

Ca să le treacă vremea, matrozii, cîteodată,
Prind albatroşi, mari păsări pe-albastra mării cale,
Care-însoţesc statornic, cu zborul lor agale,
Corabia de-abisurile amare clătinată.

Pe scîndurile punţii abia zvîrliţi şi, parcă,
Din regi ai înălţimii, ajung sfioşi, stîngaci:
Aripile lor albe le tîrîie, malaci,
Ca două vîsle blege legate de o barcă.

Împleticit şi jalnic, el, ce prin nori ţîşnea
Semeţ cîndva, e-acuma batjocorit şi hîd!
C-un băţ lovindu-i ciocul, matrozii, unii, rîd,
Alţii cu cîrja-îl strîmbă pe-ologul ce zbura!

Poetul e asemeni cu prinţul înălţimii
Ce-înfruntă şi furtuna şi-arcaşul cel pervers;
Surghiunit pe pămînt, în huietul mulţimii,
Aripile-i gigante-îl împiedică la mers.

L'Albatros

Souvent, pour s'amuser, les hommes d'équipage
Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers,
Qui suivent, indolents compagnons de voyage,
Le navire glissant sur les gouffres amers.

A peine les ont-ils déposés sur les planches,
Que ces rois de l'azur, maladroits et honteux,
Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches
Comme des avirons traîner à côté d'eux.

Ce voyageur ailé, comme il est gauche et veule!
Lui, naguère si beau, qu'il est comique et laid!
L'un agaçe son bec avec un brűle-gueule,
L'autre mime, en boitant, l'infirme qui volait!

Le Poète est semblable au prince des nuées
Qui hante la tempête et se rit de l'archer;
Exilé sur le sol au milieu des huées,
Ses ailes de géant l'empèchent de marcher.

Charles Baudelaire