Iluzia unei insule de Adrian Păunescu

Diseară-i plecarea în insula mea
trăsura de nuc te așteaptă la scară,
ia-ți haine mai groase și nu-ntârzia
căci câini-polițiști s-ar putea să apară.

Nu-ți face probleme, birjarul e mort
și caii sunt morți și trăsura e moartă,
fugim fără martori în nu știu ce port,
în insula mea la cinci capete spartă.

Acolo, vom creste copii monstruoși,
lachei de metal și de mâzgă vor râde,
cu vești ne-or ticsi de la moși și strămoși,
tic-tac telegraful, cadavrelor ude.

Vom trage trei filme color, de deochi,
și le vom trimite în lume de-a rândul,
ca-n sticle băgându-le în câte un ochi,
al patrulea ochi pentru casă păstrându-l.

Și ziua întreagă, noi goi, fără tiv,
pe sănii de foc vom zbura într-o vale,
iar eu, gospodarul, voiesc să cultiv
 grâu dulce și leneș, pe coapsele tale.

Te-aștept deocamdată. E mijlocul verii,
e mijlocul iernii, ciudată poveste;
iar când vei urca e-n zadar să te sperii
trăsura ca moartea părându-ți că este.

E numai iluzie, dincolo-s eu,
te-aștept cu făclii, patru mii șase sute,
zadarnic te sperii ca ninge mereu,
că străjile drumului fumegă mute.

Hai vino și urcă și spune ceva
birjarul e mort, are sânge de cârjă
te-aștept fără martori în insula mea,
port haine de nuc, sunt aproape o birjă.

Iar dacă nu-mi vezi fața ce mi-am găsit-o,
să știi că, în insula mea, totuși sunt,
eu, movila celui mai proaspăt mormânt,
întinde piciorul și calcă, iubito!

Și asta e totul. Plecarea-i diseară
Fantoma trăsurii așteaptă la scară.

Numai noaptea de Radu Stanca

Numai noaptea vino, când tăcerea
Se loveşte tainic de fereşti,
Când mă-nchid ursuz în încăperea
Unde stau şi-aştept să te iveşti.

Ca un fur ce vrea să-mi intre-n casă,
Dar s-a prins în curte, printre vreji,
Numai noaptea vino, când se lasă
 O perdea de plumb pe ochii treji.

 Fluturând în urma ta eşarfe
Negurile toate de pe lac,
Fă să înceteze-aceste harfe
Care ziua-ntreagă nu mai tac!

Şi la umbra lunii blestemată
Te apropie-ncet, prin pragu-nchis,
Ca să fii şi mai neaşteptată
Decât ai fi fost, venind prin vis.

Nu-s frumoase zilele, nici calme,
Cât aceste nopţi ce mă-mpietresc.
Dacă vii, bătând uşor din palme,
Numai noaptea vino, când primesc!

Numai noaptea, când e lună plină
Şi pe stânca neagră, lângă-un trunchi,
Presimţindu-şi pântecul, virgină,
Căprioare cad în genunchi,

Când se umple cerul cu şoapte
Pline de mister şi prevestiri,
Numai noaptea vino, când e noapte,
Şi Sibiul tot, un cimitir.

Vino-ncet, ca ora ce-mi aduce
Sărutarea nopţii pe obraz.
Locuiesc la ultima răscruce!
Cheia-i lângă poartă pe zăplaz !

Poem de Radu Stanca

O să rămâi în mine şi după ce-o să pleci,
La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare,
O insulă ciudată cu drumuri şi poteci
Ce nu duc nicăierea sărmana mea plimbare.

O să rămâi în mine şi când vei încerca
Să intri în pădure şi să te pierzi într-însa.
Vezi ! Urma ta săpată e în visarea mea
Şi pot, oricând îmi place, să umblu după dânsa.

Şi te-aş găsi chiar dacă n-ai vrea să te găsesc,
Şi te-aş afla oriunde te-ai ghemui hoţeşte.
Visarea mea e ca un condur împărătesc
Ce numai la piciorul tău zvelt se potriveşte.

O să rămâi în mine şi după ce-o să zbori
Din inima mea neagră, ca un canar din cuşcă.
Tristeţea mea ciudată te va ochi şi-n nori;
Tristeţea mea ţinteşte mai bine ca o puşcă.

Şi te-aş zări oricâte costume ai schimba,
Oricâte măşti ţi-ai pune să nu te pot cunoaşte.
Visarea mea – din sute de mii te-ar descifra.
Tristeţea mea – din sute de mii te-ar recunoaşte.

Biblică de Radu Stanca

La început a fost sărutul
Şi el era pe gura ta...
Depus pe gura mea sfinţi văzduhul,
Şi lumea s-a născut atunci din duhul
Sărutului ce ne unea ...

Dar ape mari cuprinseră uscatul
Şi noi muream tăcuţi sub greul lor ...
Veni atunci o pasăre în zbor,
Pasăre roşie, şi Araratul
Se înălţă din mări biruitor...
Iar noi ne-am ridicat cu el odată
Spre zarea nouă şi înseninată
Purtând peste abisele genunii
Sărutul de la începutul lumii.

Demonism de Mihai Eminescu

O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie

Bătute-n ea şi soarele-i fereastra

La temniţa vieţii. Prin el trece

Lumina frântă numai dintr-o lume

Unde-n loc de aer e un aur

Topit şi transparent, mirositor

Şi cald. Câmpii albastre se întind,

A cerurilor câmpuri potolind

Vânăta lor dulceaţa sub suflarea

Acelui aer aurit.

Acolo stă la masa lungă, albă,

Bătrânul zeu cu barba de ninsoare

Şi din pahare nalte bea aurora

Cu spume de nori albi. Şi îngeri dulci

În haine de argint, frunţi ca ninsoarea,

Cu ochi albaştri cari lin lucesc

Şi-ntunecat în lumea cea solară,

Cu sânuri dulci, ca marmura de netezi,

Îi mângâi barba lungă­ şi răzim capul

De umerii bătrâni cuprinşi de plete.

Şi colţuroasa-i roşie coroană,

De fulger împietrit, luceşte-n aer

Sălbatec. Iar un înger... cel mai blând,

Îngenuncheat l-a lui picioare cântă

Pe arfa sa şi aerul roşeşte

De voluptatea cântecului său...

Nu credeţi cum că luna-i lună. Este

Fereastra cărei ziua-i zicem soare.

Când îngeri cântă deasupra raclei

În lumea cerurilor ­ ele-albesc.

Şi nu mai pătrund raze aurite

Prin vechi oblon ci raze de argint

Şi pe pământ ajung ţăndări duioase

Din cântecul frumos dar numai ţăndări...

Ici în sicriu, sub cel capac albastru

Şi ţintuit şi ferecat cu stele,

Noi viermuim în mase în cadavrul

Cel negru de vechime şi uscat

Al vechiului pământ care ne naşte ­

Certându-ne-ntre noi, fiinţi ciudate,

Greţoase în deşertăciunea lor.

Este un ce măreţ în firea noastră,

Dar acel ceva nu din noi răsare,

O moştenim de la Titanul mort,

De la pământ, în care ne nutrim.

În moartea lui e ceva sfânt şi mare,

E o gândire-adâncă şi-ndrăzneaţă

Pentru ce el fu condamnat la moarte.

Viaţa noastră e o ironie,

Minciuna-i rădăcina ei. Dorinţa

De-a fi şi de-a-avea singur tot ce este

Principiul e de înflorire a ei.

În van pământul mort ne-nspiră câteodată

Din sântul suc al stinsei sale vieţe

Gândiri de-o nobilă, naltă răscoală:

Întoarcerea la fire şi dreptate.

Noi nu-l pricepem... o-ncercăm adese

Dar n-o putem. Făcuţi suntem

După asemănarea-acelui mare

Puternic egoist, carele singur

Îmbrăcat în mărirea-i solitară

Ridică-n cer înnourata-i frunte.

În van voim a reintra-n natură,

În van voim a scutura din suflet

Dorinţa de mărire şi putere,

Dorinţa de a fi ca el în lume:

Unici. Şi această dorinţă,

Temei la state, naţiuni şi cauza

Războaielor cumplite care sunt

Paşii istoriei, acest e... răul.

Să nu ne înşelam. Impulsul prim

La orice gând, la orişice voinţă,

La orice fapta-i răul. Însă

Atuncea când ne naştem, răsăriţi

Abia din carnea vechiului Titan,

Noi suntem buni ­ până suntem copii.

O binefacere ne dă pământul,

Nepreţuită-n duioşia ei,

El ne permite ca să ne întoarcem

Dup-o viaţă vană, zgomotoasă,

În sânul lui în sânul lui şi-al păcii.

El ne-a şi pus, bătrân-duiosul tată,

Adânc în suflet o dorinţă dulce

Şi de-ntrebam aceast-enigmă scumpă

Ce însemnează şi dacă voim

A o pricepe, ea răspunde: pace.

Da! pace căutăm fără s-o ştim.

Ce n-o luam de la-nceput? De ce

O căutăm în lupta? Căci în lupte

Nu e decât victorie pe de o parte,

Cădere pe de alta nedreptate.

Şi din viaţa noastră,-ntemeiată

Pe rău şi pe nedrept şi pe minciună,

Şi din ştiinţa morţii­ a renturnării

În corpul mort, din care am ieşit,

Se naşte veşnica nefericire.

Suntem copii ­ etern nefericiţi.

Dar în zadar, căci suntem după chipul

Şi-asemănarea lui. Noi suntem rai

Fără de-a-avea puterea lui. Răi putem fi

Mai ca şi el ­dară din neputinţă

Se naşte ironia vieţii noastre.

În van Titanul mort, ce ne-a născut

Binele ni-l voieşte; în zadar

Cearcă-a vorbi cu noi în cugetări

Strălucitoare, varii, -mbălsămate,

În flori, în râuri, în glasul naturii

Ce-i glasul lui, consilii vrea a da.

În van. Viaţa, sufletul, raţiunea

­Scânteia care o numim divină ­

Ne face a ne înşela asupra firii

Şi-a n-o-nţelege...

O, demon, demon! Abia-acum pricep

De ce-ai urcat adâncurile tale

Contra nălţimilor cereşti;

El a fost rău şi fiindcă răul

Puterea are de-a învinge...-nvinse.

Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut.

Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume:

El e monarc şi nu vrea a cunoaşte

Decât vointa-şi proprie şi-aceea

E rea. Tu ai crezut, o, demon,

Ca în dreptate e putere. ­ Nu,

Dreptatea nu-i nimic făr-de putere.

Cătat-ai aliaţi între titanii

Ce brăzdau caosu-n a lor răscoală,

Ai înzestrat pământul cu gândiri,

L-ai înarmat cu argumente mari

Contra lui Ormuz.

Şi el ca tine a devenit rebel,

Se zvârcoli spre ceruri spre-a le sparge,

Mişcând aripile-i de munţi de piatră,

Puterea sa cumplita ­ contra Lui.

Dar deturnat el recăzu în caos ­

Cadavru viu, l-învăli într-o raclă

Albastră.

Titan bătrân, cu aspru păr de codri,

Plânge în veci pe creţii feţii sale

Fluvii de lacrimi. De-aceea-i ca mort;

Uscat... stors de dureri este adâncu-i ­

Şi de dureri a devenit granit.

A lui gândiri încremeniră reci

În fruntea sa de stânci şi deveniră:

Rozele dulci rubine; foile,

Smaralde, iară crinii,

Diamante. Sângele său

Se prefăcu în aur, iară muşchii

Se prefăcură în argint şi fier.

Din carnea-i putrezită, din noroi

S-au născut viermii negrului cadavru:

Oamenii.

Spre a-l batjocori până şi-n moarte

Ne-am născut noi, după ordin divin,

Făcuţi ca să-si petreacă Dumnezeul

Bătrân cu comica-ne neputinţă,

Să râdă-n tunet de deşertăciunea

Viermilor cruzi, ce s-asamăn cu el,

Să poată zice-n cruntă ironie:

Pământ rebel, iată copiii tăi!

Vei plânge mult ori vei zâmbi? de Lucian Blaga

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi –
dar mă gândesc la tine.

Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
"Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"

Izvorul nopţii de Lucian Blaga

Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste şesuri
acoperind pământul c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.

Arhimede şi soldatul de Radu Stanca

Să nu te-atingi de cercurile mele,
Ostaş viclean ! Şi nici să nu te-nşele
Asemănarea lor cu arcul tău.
Sunt simple jucării şi nu fac rău.

Nu te uita prostit, cu ochiul acru.
În rotunjimea lor stă actul sacru,
Care-mplineşte sânul, mingea, vasul.
Şi-aceasta nu-i o lance, e compasul ...

Apropie-te mai bine cu sfială,
În rotunjimea lor nu e greşeală.
Şi chiar dacă le vezi întinse-n zgură
Esenţa lor e tot idee pură.

Dacă arunci o piatră-n lac se iscă,
Le vezi stârnind un lac de odaliscă,
În fumuri moi se leagănă agale,
Pe scoici şi melci desfăşură spirale.

 Cerescul cerb le poartă sus în coarne.
Sunt ochiul lui atent când el adoarme.
În forma lor tot cosmosul încape.
Priveşte-le, nebunule, de-aproape !

Zadarnic te-nvârteşti pe lângă poartă ;
Cât timp problema mea rămâne moartă,
Cât mă frământ să-i aflu dezlegarea
Nu-ţi părăsesc, fii sigur, închisoarea.

Căci sau sub ziduri, sau sub cer cu stele,
Înconjurat de cercurile mele,
Fie că dorm pe prund, ori blăni de biber
Cât timp le am pe ele, eu sunt liber !

Frunzele (Elegie de toamnă) de Radu Stanca

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta,

Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.

Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,

Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Fă focul şi preumblă-te prin casă

Fără să spui nimic, niciun cuvânt...

Vreau să mă simt la tine ca acasă,

Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

Învăluită-n straie de culcare

Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem,

Şi deapănă mereu, fără-ncetare,

Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta

Urgie-a toamnei care bântuie...

Şi nu mă întreba în noaptea asta

De ce mă înspăimântă frunzele...

Despărţire de Radu Stanca

Varianta originală
Traducere din română de Cindrel Lupe
Traducere din română de Tudor Mirică
Frunza mea albastra - pe versuri de Radu Stanca - interpretata de Mirabela Dauer si Marian Nistor

Despărţire de Radu Stanca

Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim

Ce-am sfărâmat aseară cu despărţirea noastră

Şi nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim

Eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastră.

O umbră o să stee mereu între noi doi

( Noi care-am fost pe vremuri lipiţi ca două palme

Pe pieptul unei moarte ) şi veşnic între noi

Vor creşte neguri numai în aparenţă calme.

Cuvântul de-altădată nu-l vom mai folosi,

Tăcerea fără seamăn de-atunci n-o vom mai tace.

Vom sta mereu ca zeii deasupra şi vom fi

Cu mâinile pe scuturi severi şi plini de pace.

Trişti, vom cunoaşte ceasul nu după dezmierdări

Ci întrebând în stânga şi-n dreapta trecătorii,

Mai morţi ca morţii, singuri şi fără remuşcări,

Ne vom ciocni în cosmos doar uneori ca norii.

Săruturile noastre cu flăcările lor

N-o să mai incendieze pădurile albastre

Iar sufletele noastre, zburând încetişor,

N-o să se mai înalţe căzând mereu spre astre.

Ca nişte ghimpi vom scoate treptat din amândoi

Aducerile-aminte şi vom privi la chipul

Iubirii care cade şovăitor în noi

Cum dintr-un ţărm de stâncă-ntr-un golf adânc nisipul.

Dar liniştea de-atuncea n-o vom mai regăsi,

Şi singuri vom petrece cele din urmă clipe

În timp ce pescăruşul iubirii va muri

Bătând încă o dată din largile-i aripe…

Traducere din română de Cindrel Lupe:

Rupture

Il nous  faudrait un millénaire pour rebâtir

Ce-qu’on a brisé lors de notre rupture dans la soirée

Et même alors ce n’est pas sûr qu’on pourrait dire

Je suis ta branche en or, tu es ma feuille bleutée.

Une ombre restera toujours entre nous deux pourtant

(Nous qui jadis étions collés comme deux mains

Sur la poitrine d’une morte) mais éternellement

Croîtront des vagues à l’âme apparemment sereines.

Le mot dit autrefois jamais plus nous l’emploierons,

Le rare silence d’antan nous ne le garderons jamais.

Nous resterons au-dessus en tant que dieux et serons

Les mains serrées sur les écus sévères et pleins de paix.

Peinés, nous saurons l’heure non pas d’après câlins

Mais demandant aux gens autour et à la ronde,

Plus morts que les morts, mais seuls et sans remords aucun,

Des fois comme des nuages nous nous croiserons dans le monde.

Tous nos baisers offerts avec leurs flammes d’antan

N’enflammeront plus les mêmes forêts bleues et pâles

De même nos deux âmes, en volant tout paisiblement,

Ne s’élèveront plus encore tombant vers les étoiles.

Comme des épines nous ôterons au fur et à mesure

De nous les souvenirs en reprenant la fable

De la passion qui tombe, chavire dans nos natures

Tel d’un rocheux rivage en golfe profond le sable.

Mais le silence d’antan jamais ne reviendra

Et seuls nous passerons nos derniers instants

Pendant que la mouette de la passion mourra

Une dernière fois des ses grandes ailes battant …

Traducere din română de Tudor Mirică:

L’Ecart

Il nous faudra plus de mille ans pour retrouver

Ce que ce soir notre écart a réussi d’abattre

Et même alors il n’est pas sûr de pouvoir rester

Moi ton rameau en or, et toi ma feuille d’albâtre.

Une ombre va flotter toujours entre nous deux

(Qui fûmes jadis unis comme deux poignets sur une

Poitrine) et entre nous veilleront toujours les yeux

Des nuits qui ne seront qu’en apparence communes.

Le sacré mot d’antan jamais plus n’userons,

Cet hors de pair silence d’alors nous ne pourrons plus taire.

Serons comme les dieux toujours en haut et nous aurons

Les mains sur les boucliers, paisibles et sévères.

Tristes, nous saurons l’heure plus d’après nos caresses

Mais en la demandant autour de nous, hagards,

Morts plus que les plus morts, seuls et sans adresse,

Ne nous heurtant au monde que par le pur hasard.

Nos baisers ardents à leur feu dont la brillance

N’embrasera plus l’âme des forêts mystérieux

Et nos âmes-mêmes, en voletant d’une lenteur immense,

N’élèveront plus leurs ailes en caressant les cieux.

Un à un comme des épines nous arracherons d’en nous

Les vieux souvenirs, en contemplant l’image friable

De notre amour qui entre nous bruine irrésolu

Comme d’une berge rocheuse au golfe profond le sable.

Mais ce silence d’antan on ne le retrouvera,

Chacun ira chercher tout seul ses propres marges,

Tandis que la mouette de notre amour mourra

Faire tressaillir une dernière fois ses ailes larges…

Frunza mea albastra - pe versuri de Radu Stanca - interpretata de Mirabela Dauer si Marian Nistor

Arma mea de Adrian Păunescu

Dacă te întreabă cineva
Ce-mi eşti tu, femeie, soră, fată,
Să răspunzi că tu eşti arma mea,
Singura mea armă-adevărată.

Nu le spune mult mai mult de-atât,
Lasă-i, tot ce vor, să presupună,
Arma mea, mai ai de doborât
Negrul vultur dintre noi şi lună.

Moartea care-mi dă mereu ocol
Trebuie s-o faci să nu mai vină,
Nu uita că joci întregul rol
Şi în întuneric şi-n lumină.

Ştiu că pentru tine n-am permis
Şi că ilegal te port în braţe,
Zică poteraşii ce-au de zis
Eu nu merg la iepuri sau la raţe.

 Eu pe tine te-am întemeiat,
La primejdii şi din somn să scaperi
Şi pe cât sunt eu de-ameninţat
Contra tuturora să mă aperi.

Orişicâte se vor întâmpla
Să rămâi să-mi răcoreşti obrazul
Şi să fii de-a pururi arma mea,
Chiar şi contra mea de va fi cazul.

Ştiu puritatea de Ana Blandiana

Ştiu, puritatea nu rodeşte,
Fecioarele nu nasc copii,
E marea lege-a maculării
Tributul pentru a trăi.

Albaştri fluturi cresc omizi,
Cresc fructe florilor în jur,
Zăpada-i albă neatinsă
Pământul cald este impur.

Neprihănit eterul doarme,
Văzduhul viu e de microbi,
Poţi dacă vrei să nu te naşti,
Dar dacă eşti te şi îngropi.

E fericit cuvântu-n gând,
Rostit, urechea îl defăimă,
Spre care o să mă aplec
Din talgere - vis mut sau faimă?

Între tăcere şi păcat
Ce-o să aleg - cirezi sau lotuşi?
O, drama de-a muri de alb
Sau moartea de-a învinge totuşi...

Lasă-mi, toamnă... de Ana Blandiana

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.
Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâşie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,
Paşii mei alungă-mi-i.
Dimineaţa bolta scurse
Urlete de ciocârlii.

Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.

El-Zorab de George Coşbuc

La paşa vine un arab,
Cu ochii stinşi, cu graiul slab.
- "Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bab-el-Manteb vin
Să vând pe El-Zorab.

Arabii toţi răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, când îl port
Şi-l joc în frâu şi-l las în trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Şi nu l-aş da nici mort.

Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Şi de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!

Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi:
O, mântuie-i, de vrei, că poţi!
Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac,
Dă-mi numai cât socoţi!

El poartă calul, dând ocol,
În trap grăbit, în pas domol,
Şi ochii paşei mari s-aprind;
Cărunta-i barbă netezind
Stă mut, de suflet gol.

- "O mie de ţechini primeşti?
- "O, paşă, cât de darnic eşti!
Mai mult decât în visul meu!
Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Aşa cum îmi plăteşti!

Arabul ia, cu ochii plini
De zâmbet, mia de ţechini -
De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi,
De-acum vor fi şi ei bogaţi,
N-or cere la străini!

Nu vor trăi sub cort în fum,
Nu-i vor cerşi copiii-n drum,
Nevasta lui se va-ntrema;
Şi vor avea şi ei ce da
Săracilor de-acum! -

El strânge banii mai cu foc,
Şi pleacă, beat de mult noroc,
Şi-aleargă dus d-un singur gând,
Deodată însă, tremurând,
Se-ntoarce, stă pe loc.

Se uită lung la bani, şi pal
Se clatină, ca dus de-un val,
Apoi la cal priveşte drept;
Cu paşii rari, cu fruntea-n piept,
S-apropie de cal.

Cuprinde gâtul lui plângând
Şi-n aspra-i coamă îngropând
Obrajii palizi: - "Pui de leu,
Suspină trist. Odorul meu,
Tu ştii că eu te vând!

Copiii mei nu s-or juca
Mai mult cu frunze-n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor:
De-acum smochini, din mâna lor,
Ei n-or avea cui da!

Ei nu vor mai ieşi cu drag
Să-ntindă mâinile din prag,
Să-i iau cu mine-n şea pe rând!
Ei nu vor mai ieşi râzând
În calea mea şirag!

Copiii mei cum să-i îmbun
Nevestei mele ce să-i spun,
Când va-ntreba de El-Zorab
Va râde-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!

Raira, tu, nevasta mea,
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmându-te la pas,
Nici în genunchi la al tău glas
El nu va mai cădea!

Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun,
N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
Pe urma unui şoim uşor
Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun!

Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt
Ardun al tău în alb vestmânt;
Şi ca să simţi sosirea lui
Mai mult de-acum tu n-o să pui
Urechea la pământ!

O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum ţii tu nările-n pământ
Şi coada ta fuior în vânt,
În zbor de rândunea!

Cum mesteci spuma albă-n frâu,
Cum joci al coamei galben râu.
Cum iei pământul în galop
Şi cum te-aşterni ca un potop
De trăsnete-n pustiu!

Ştia pustiul de noi doi
Şi zarea se-ngrozea de noi -
Şi tu de-acum al cui vei fi?
Şi cine te va mai scuti
De vânturi şi de ploi?

Nu vor grăi cu tine blând,
Te-or înjura cu toţi pe rând
Şi te vor bate,-odorul meu,
Şi te-or purta şi mult, şi greu;
Lăsa-te-vor flămând!

Şi te vor bate,-odorul meu,
Să mori tu, cel crescut de noi!...
Ia-ţi banii, paşă! Sunt sărac,
Dar fără cal eu ce să fac:
Dă-mi calul înapoi!

Se-ncruntă paşa: - "Eşti nebun?
Voieşti pe ianiceri să-i pun
Să te de-a câinilor? Aşa!
E calul meu, şi n-aştepta
De două ori să-ţi spun!

- Al tău? Acel care-l crescu
Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?
De dreapta cui ascultă el,
Din leu turbat făcându-l miel?
Al tău? O, paşă, nu!

Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu -
Ai inimă! Tu poţi să ai
Mai vrednici şi mai mândri cai,
Dar eu, stăpâne, eu?

Întreagă mila ta o cer!
Alah e drept şi-Alah din cer
Va judeca ce-i între noi,
Că mă răpeşti şi mă despoi,
M-arunci pe drum să pier.

Şi lumea te va blestema,
Că-i blestem făptuirea ta!
Voi merge, paşă, să cerşesc,
Dar mila voastră n-o primesc -
Ce bine-mi poţi tu da?

Dă paşa semn. - "Să-l dezbrăcaţi
Şi binele în vergi i-l daţi!
Sar eunucii, vin, îl prind -
Se-ntoarce-arabul răsărind
Cu ochii îngheţaţi...

El scoate grabnic un pumnal,
Şi-un val de sânge, roşu val
De sânge cald a izvorât
Din nobil-încomatul gât,
Şi cade mortul cal.

Stă paşa beat, cu ochi topiţi,
Se trag spahiii-ncremeniţi.
Şi-arabul, în genunchi plecat,
Sărută sângele-nchegat
Pe ochii-nţepeniţi.

Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni
Şi-aruncă fierul crunt din mâini:
- "Te-or răzbuna copiii mei!
Şi-acum mă taie, dacă vrei,
Şi-aruncă-mă la câini!

Mircea Dinescu

Ana Blandiana

Cristian Popescu

Aurel Dumitraşcu

Dan David

Leonard Tuchilatu