Niciodată toamna de Tudor Arghezi

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid aşternut e şesul cu mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.

Casele-adunate, ca nişte urcioare
Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,
Stau în ţărmu-albastru-al rîului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.

Păsările negre suie în apus,
Ca frunza bolnav-a carpenului sur
Ce se desfrunzeşte, scuturînd în sus
Foile,-n azur.

Cine vrea să plîngă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul nenteles,
Şi cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.

Toamna de Tudor Arghezi

Străbatem iarăşi parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaşi bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.

Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.
Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.

Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii...
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd...
Orice vroiesc rămâne indeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul îşi întoarce cirezile prin sânge.
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut –
Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.

Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o dată
S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.

Şi cum scoboară noaptea, al'dată aşteptată,
Îmi pare veche luna – şi steaua ce se-arată,
Ca un perete de-arme, cu care-aş fi vânat.
Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.

De-abia plecaseşi de Tudor Arghezi

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Umbra de Tudor Arghezi

Te urmăresc prin veacuri, prin vârste şi milenii,
Încă de când spinarea ţi-o-ncovoiai pe brânci,
Când, speriat şi singur, târâş printre vedenii,
Umblai numai să cauţi culcuş sau să mănânci.

Însoţitoare mută-n odihnă şi mişcare
Şi copie leită, croită pe tipar,
Ne-nghesuiam alături, ciuliţi în ascultare,
La pasu-n frunze-al fiarei flămânde, greu şi rar.

Ascunşi prin gropi şi scorburi, alăturea de tine,
Tu nu ştiai că suntem într-unul singur doi,
Împreunaţi pe viaţă din două firi străine
Prin şubreda urzeală de aer dintre noi.

Sunt umbra ta, de-a pururi de om nedespărţită,
Cu linia schiţată aceeaşi de contur,
Pe pulberea fierbinte şi-n cremenea tocită,
Ca un păianjen negru ce-ţi umblă împrejur.

Sunt peticul de noapte dat ţie din născare,
Şi ies şi intru-n tine în zori şi în amurg.
Din mine vii şi-n mine te-ntorci în bezna mare,
Firimiţată-n oameni şi-n zilele ce curg.

În mine-i scris destinul cu slove nevăzute
Ghiceşte-ţi-l, să-l afli, de-ţi este plin sau gol
Ţâţânele zidite alunecă tăcute,
De-abia lăsând să treacă un fum, ca un simbol.

Din ciclul „Cântare omului” ( 1956 )

Psalmul de taină de Tudor Arghezi

O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-însul locul mumii,
Femeie răspândită-n mine ca o mireasmă-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: săcure,
Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji
Şi m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
Pe care te-am purtat brăţară la mâna casnică-a gândirii.
Cu care-am năzuit alături să leagăn pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
Şi care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea.
Pământ făgăduit de ceruri cu turme, umbră si bucate.
Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o vâltoare-ntr-o vâltoare,
Şi ţărmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
Şi ai lăsat să rătăcească undele mele suferinde;
Unde ţi-s mâinile să-ntoarcă în aer căile luminii?
Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cunună spinii?
Şi şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Şi-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?
Tu ce nfiori pe şesuri plopii când treci din creştet la picioare,
Şi prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă caldă de răcoare.
Tu ce scrutezi, scoţându-ţi sânii pe jumătate din veştminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte,
Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,
Cărora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;
Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă,
Şi frumuseţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pândi făptura
Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura;
Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem,
Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.

Tudor Arghezi