Sonet CXXX de William Shakespeare

Sonet CXXX de William Shakespeare
Traducere de Cristian Vasiliu
Traducere de Radu Ştefănescu
Traducere de Neculai Chirică
Traducere de Gh. Tomozei
Traducere de N. Pintilie
Traducere Ion Frunzetti

Sonet CXXX de William Shakespeare
(întoarcere)
My mistress' eyes are nothing like the sun;
Coral is far more red, than her lips red:
If snow be white, why then her breasts are dun;
If hairs be wires, black wires grow on her head.
I have seen roses damasked, red and white,
But no such roses see I in her cheeks;
And in some perfumes is there more delight
Than in the breath that from my mistress reeks.
I love to hear her speak, yet well I know
That music hath a far more pleasing sound:
I grant I never saw a goddess go,
My mistress, when she walks, treads on the ground:
And yet by heaven, I think my love as rare,
As any she belied with false compare.

Traducere de Cristian Vasiliu
(întoarcere)
Sub pleoape nu i se ascunde-un soare,
Mărgeanul de pe buze i-a pălit,
De-i albă neaua, sânul ei îmi pare
Posomorât iar păru-i - de-antracit;
Petala roze-i alb-trandafirie
Şi fragedă, cum nu-i al ei obraz
Şi mult mai multe-arome te îmbie
Decât al respiraţiei talaz;
Ador să o ascult ca-ntâia-oară,
Deşi dintr-ânsa nu răsare-un cânt
Şi chiar de cred zeiţele că zboară,
Iubita mea, ştiu, umblă pe pământ.
Decât iubirea însă n-am să-i fac
Alt compliment doar pentru-a-i fi pe plac!

Traducere de Radu Ştefănescu
(întoarcere)
Nu-i niciun soare-n ochii doamnei mele...
De jar i-e buza - un cărbune stins.
Cosiţa - sârmă, drept e, în inele,
Iar sânii oacheşi, parcă înadins.
În roz şi alb văzut-am roze, sute,
Dar, vai, niciuna în obrajii ei;
M-au desfătat odoruri mai plăcute
Decât respiră dânsa de-obicei...
E dulce glasu-i, totuşi o vioară
Îmi pare că vorbeşte mai frumos,
Şi n-am habar zeiţele cum zboară,
Dar ei, cum văd, pământu-i de folos.
zei, poeţii mint! Atât mai zic:
Ca ea, pe lumea asta nu-i nimic...

Traducere de Neculai Chirică
(întoarcere)
Nu-s ochii Doamnei mele rupţi din soare
Nici roşul de pe buze nu-i mărgean;
Omătu-i alb, dar sânu-i oacheş pare,
Iar negrul păr sârmos, ca de ţigan.
Ştiu roşii, albe – roze de Damasc,
Dar faţa ei nu are-aşa vopsele;
Dintru-un parfum mai dulci zefiri se nasc
Decât din tot parfumul Doamnei mele.
Îmi place s-o ascult când îmi vorbeşte
Dar de un cântec mult mai mult mă-ncânt:
Nu ştiu cum calcă zâna îngereşte,
Dar Doamna mea păşeşte pe pământ.
Şi totuşi jur că n-are-asemănare
Cu cele ce se cred rupte din soare!
 
Traducere de Gh. Tomozei
(întoarcere)
Nu-s sori, ochii iubitei, nu scânteie
roşia-i gură ca mârgeanu-n mări,
de-i albă neaua, sânul ei de ce e
posomorât, şi-i noapte al ei păr?
Ştiu, din Damasc, albe şi roşii roze
cu care chipul nu-i e logodit,
miresme ştiu, stârnind apoteoze
străine de al Doamnei duh smerit,
îmi place s-o ascult, deşi-i mai scumpă
auzului, o muzică,-i ştiut,
nu le-am văzut, zeiţele cum umblă
dar ea, mergând, păşeşte doar pe lut.
Şi totuşi, jur pe cer, făptura-i rară
 cu nimeni şi nimic nu se compară.

Traducere de N. Pintilie
(întoarcere)
Ai dragei mele ochi nu-s rupţi din soare,
Nici gura-i de coral de-aprinsă ce-i,
Sârmoasă mreajă părul ei îmi pare,
De-i albă neaua, brun e sânul ei.
Am trandafiri şi albi şi roşii, însă
Pe faţa ei îi caut în zadar,
Cunosc mireasma-ntr-o suflare strânsă,
Dar ea nici în miresme n-are har.
Mi-i dragă vocea-i când se-nalţă lină,
Dar orice zvon al muzicii-i mai sfânt,
Zeiţe n-am văzut mergând prin tină,
Ea totuşi calcă pe acest pământ.
Si totuşi draga mea e mult mai rară
Ca ale celor ce, minţind, compară.

Traducere Ion Frunzetti
(întoarcere)
Nu-s ochii dragei mele stropi de soare
Şi roşul gurii ei nu-i de coral.
De-i albă neaua, sânu-i oacheş pare
Şi negrul păr i-e ca o sârmă-n val.
Ştiu roze albe, ştiu şi roze roşi,
Dar nu-i socot obrajii trandafiri
Şi-s bălsamuri mai dulci să le miroşi
Decât e boarea întregei sale firi.
Îmi place s-o aud, deşi plăcut
Mai mult mi-e zvonul muzicilor parcă.
Eu mers de zâna încă n-am văzut,
Dar draga mea e clar că-n ţărnă calcă.
Şi totuşi, eu o cred la fel de rară
Cum spun şi cei ce mint când o compară.

Sonet XVIII de William Shakespeare

Sonnet XVIII de William Shakespeare
Traducere Cristian Vasiliu
Traducere Radu Stefanescu
Traducere Grete Tartler
Traducere Necunoscut
Traducere Neculai Chirica
Traducere Axel H.LENN
Traducere Gh. Tomozei
Traducere Cristian Munteanu
Traducere Radu Carneci

Sonnet XVIII de William Shakespeare
(întoarcere)
Shall I compare thee to a summer's day?
Thou art more lovely and more temperate:
Rough winds do shake the darling buds of May,
And summer's lease hath all too short a date:
Sometime too hot the eye of heaven shines,
And often is his gold complexion dimmed,
And every fair from fair sometime declines,
By chance, or nature's changing course untrimmed:
But thy eternal summer shall not fade,
Nor lose possession of that fair thou ow'st,
Nor shall death brag thou wander'st in his shade,
When in eternal lines to time thou grow'st,
So long as men can breathe, or eyes can see,
So long lives this, and this gives life to thee.

Traducere Cristian Vasiliu
(intoarcere)
Varianta I

Să te compar c-o mândră zi de vară,
Când eşti atât de tânăr şi de blând,
Nu-i de ajuns, căci florile-or să piară
Sub vântul aspru, toamna, în curând
Şi ochiul paradisului – fierbinte –
Îşi va-ngropa tot auru-n apus,
Iar timpu-n goană n-o să te alinte:
Tot ce-i frumos schimbării e supus!;
În tine însă vara-i neschimbată -
C-o să ţi-o fure timpul nu mă tem! –
Şi ai să treci prin valea-ntunecată
A morţii-nveşmântat într-un poem.
Prin cei ce-l vor citi şi-o să-l recite,
Tu – cel de azi – o să rămâi, iubite!

 Varianta II
N-am să te-asemui cu o zi de vară!
Eşti mult mai luminos şi mai cuminte;
Scadenţa verii îmi aduce-aminte
Că mugurii-n furtună or să piară.
E ochiul paradisului fierbinte
Câteodat’, dar auru-i, pe seară,
Se-ntunecă încet şi-o să dispară
Tot ce-i frumos căci timpul nu ne minte.
E vara de pe chipul tău perenă;
N-ai să te stingi de-acuma - nu te teme! -
Şi n-ai să simţi a timpului cangrenă
Căci vei trăi de-a pururi în poeme;
Iar cei ce te-or vedea rostit pe scenă
Aplaudând te vor purta prin vreme.

Traducere Radu Stefanescu
(întoarcere)
C-o zi de vară te-aş asemui
Dar gloria i-e scurtă: prea uşor
Un vânt de mai cutează-a-i pălmui
 Lalelele; tu-l treci, fermecător…
 Vezi, soarele ba arde, ba-i ascuns,
Şi auru-i păleşte; ce-i frumos
Îşi pierde haru-n chip de nepătruns,
Sau în al Firii mers capricios,
Dar tu eşti altfel, farmecul tău sfânt
Desparte vremi; desăvârşirii fiu,
Tu ruşinezi şi Moartea, pe pământ
Atot stăpânitoare… Şi mai viu
Ca viaţa eşti, căci stihul meu ţi-e dat,
Cât ochii văd, şi inimile bat…

Traducere Grete Tartler
(întoarcere)
 Să te asemăn cu o zi de vară?
Frumuseţe şi balanţă ai mai mult.
 În mai, ades furtuni muguri doboară,
Iar verile-s prea scurte, şi-n tumult.
 De multe ori cerescul ochi prea arde,
 Sau ceţuri auriul chip l-au şters,
Şi ce-i frumos din frumuseţe scade
Întâmplător, sau de-al naturii mers.
 Dar veşnica ta vară nu se duce,
Minunea chipului tu n-o să-ţi schimbi,
Nu te umbreşte moartea-ntre năluce
Când în eterne versuri creşti în timp.
Cât mai respiră-n lume om, cât ochiu-nvaţă,
Trăi-va şi acest poem şi-ţi va da viaţă.

Traducere Necunoscut
(întoarcere)
Cu-o zi de vară-ți pot asemui Făptura?
Ți-e mai caldă și mai blândă!
Cad flori în mai când prinde-a vremui
Și verilor li-s toamnele osândă.
Jar viu ne pare soarele-uneori
Și-ades pălește ochiul lui, cerescul.
Splendorile decad dintre splendori
Și sorții răi norocul vitregescu-l.
Dar veșnica ta vară dăinui-va
Și frumusețea nu-ți va fi furată,
Nici moartea-asupră-ți n-o să-și urce stiva:
Vei crește-n vers cu secolii deodată.
Cât ochi vor fi și guri vor răsufla,
El va trăi și viață va să-ți dea.

Traducere Neculai Chirica
(întoarcere)
Să te aseamăn cu o zi de vară?
Tu eşti mai dulce şi surâzi mai blând!
 În Mai e vânt şi mugurii-i doboară
Şi timpul verii trece prea curând.
Cerescul ochi e, uneori, fierbinte
Şi-ades umbrită-i geana lui de foc,
 Căci de frumos frumosul se dezminte
Și-ntâmplător şi-n al schimbării joc.
Dar vara ta nu va păli vreodată
Căci frumuseţea-i veşnic anotimp;
Nici moartea s-o umbrească n-o să poată
Când vers etern o-nalţă peste timp.
Cât va fi suflet, văz şi versul meu,
Prin tot ce-am scris tu vei trăi mereu.

Traducere Axel H.LENN
(întoarcere)
Să te asemăn cu o zi de vară?
Îmi pari mult mai senin şi cumpătat.
Cad mugurii de Mai cum vânturi zboară,
 Şi-al verii timp se duce ne-ncheiat;
Divinul ochi dogoară uneori,
Şi auriu-i chip adesea-i şters;
Şi tot ce-i mândru, câteodată-n zori,
Pierdut şi singur, asfinţeşte-n mers;
Dar vara ta pierdută nu va fi,
Nici sărăcită de-al mândriei dar;
Nici umbra Morţii pasul nu-ţi va şti,
Când naşti în timp al versurilor har.
Cât oameni sunt, sau ochii pot zări,
Atât vers am, şi viaţă el ţi-o fi.

Traducere Gh. Tomozei
(întoarcere)
Cu-o zi a verii poate să te semui?
Tu eşti mai plin de farmec şi mai blând!
Un vânt doboară creanga şi blestemu-i
că frunza verii moare prea curând.
Ades e ochiul cerului fierbinte
şi aur îl precede-întunecat
precum frumosul din frumos descinde
sub cerul simplei firi, netulburat.
Dar vara ta eternă nu păleşte
şi n-ai să pierzi ce astăzi stăpâneşti
în umbra morţii n-ai să plimbi caleşte
când într-un vers etern ţi-e dat să creşti.
Cât oamenii privesc şi cât respiră
Trăieşti şi tu în cântu-nchis în liră.

Traducere Cristian Munteanu
(întoarcere)
 Să te compar cumva c-o zi de vară?
Tu eşti mai dulce şi mai liniştit.
Vântul în Mai mugurii scumpi doboară
Iar vara-i scurtă, are un sfârşit.
Ochiul din cer e rar dogoritor,
Prea des pălindu-i aurul din nimb,
şi, din frumos, frumosul trecător
Decade sub schimbările din timp.
Dar vara ta eternă n-o pieri,
Nici farmecul ce ai nu se va cerne
şi-n umbra morţii nu vei hoinări
Când o să creşti în versuri vii, eterne.
Cât omul va sufla şi va privi,
Atâta vreme-n ele vei trăi.

Traducere Radu Cârneci
(întoarcere)
Cu zvelta primăvara să te asemăn, oare?
Ţi-e firea mai gingaşă, iar chipul mai duios;
În Mai, chiar, pier bobocii năzuitori spre floare
Şi scurt e anotimpul şi e capricios:
Ori prea fierbinte-i ochiul din cer privind încoace,
Sau îţi ascunde raza sub nori întunecoşi,
Natura, nu o dată, încearcă să se joace
Chiar opera strivindu-şi sub paşii furioşi.
Ci primăvara crească-ţi, precum o mama bună,
Comorile ce-n tine cu greu le-a adunat,
Să nu-ndrăznească Moartea surâsul, să-ţi apună,
Căci eu prin timp, cu imnul, mereu, te-am înălţat.
Da, câtă vreme oameni vor exista pe lume,
Va dăinui şi versu-mi purtându-te-n renume.

Sonet I de William Shakespeare

Sonnet I de William Shakespeare
Traducere de Cristian Vasiliu
Traducere de Gheorghe Tomozei
Traducere de Radu Ştefănescu
Traducere de Axel H. Lenn
Traducere de Radu Cârneci
Traducere de Neculai Chirică

Sonnet I de William Shakespeare
întoarcere
From fairest creatures we desire increase,
That thereby beauty's rose might never die,
But as the riper should by time decease,
His tender heir might bear his memory:
But thou contracted to thine own bright eyes,
Feed'st thy light's flame with self-substantial fuel,
Making a famine where abundance lies,
Thy self thy foe, to thy sweet self too cruel:
Thou that art now the world's fresh ornament,
And only herald to the gaudy spring,
Within thine own bud buriest thy content,
And, tender churl, mak'st waste in niggarding:
Pity the world, or else this glutton be,
To eat the world's due, by the grave and thee.

Traducere de Cristian Vasiliu
întoarcere
 Din trunchiul rozei pure cerem mladă,
Să-i ducă înflorirea mai departe,
Când toamna-ncep petalele să-i cadă
Şi s-o-nnoiască dincolo de moarte;
Dar tu asmuţi cu ochii tăi scânteia
Pe rugul ce te-aşteaptă-n vârf, mereu,
Arunci, înfometat, cămării cheia
Şi eşti duşmanul dulcelui tău eu;
Tu, cel ce-anunţi cu strălucirea feţii
În lumea-ntreagă, vesel, primăvara,
Îngropi în tine mugurele vieţii
Precum avaru-n tainiţe – comoara.
Nu irosi speranţa vie-a lumii
Şi nu uita că-n groapă eşti al humii.

Traducere de Gheorghe Tomozei
întoarcere
Frumoaselor făpturi le vrem vlăstare
iar frumuseţii-un spor de dăinuire
 şi-n acest chip, plăpând urmaş transpare
purtându-i umbra, florii-n veştejire.
 Dar tu ce-n ochii tăi îţi afli rug
hrănindu-l cu-a ta flacără, din greu,
duci foame unde-a fost cândva belşug,
însuţi vrăjmaş al dulcelui tău eu.
Tu, care eşti podoaba blândă-a firii
şi-al primăverii crainic de nădejde
ţi-ngropi în muguri florile iubirii
şi eşti calicul care risipeşte.
Ai milă: ce-i al lumii nu prăda
Cu gura gropii şi cu gura ta...

Traducere de Radu Ştefănescu
(întoarcere)
Pe cei frumoşi i-am vrea nemuritori,
La umbra lor lumina să ne crească,
Cum florilor, trecutele culori
Lăstarii să ne mai făgăduiască.
Doar tu, cu ochii-ţi dulci te-mpărtăşeşti
Şi-n van îţi laşi fluidele să ardă.
Îţi eşti duşman? O lume văduveşti
De taina lor, când singuri se dezmiardă.
Tu, mesager de-Aprilie, ce-atingi
Desăvârşirea, lumilor podoabă,
În mugurul abia ieşit te stingi:
Sărac e rodul cel cules cu grabă.
Îndură-te, nu te lăsa-ngropat
Cu tot cu har, cât nu te-ai semănat...

Traducere de Axel H. Lenn
(întoarcere)
Perpetuăm a lumilor splendoare
Să n-afle roza frumuseţii moarte,
Cum timpul trece peste fiecare,
De-acelaşi gând urmaşii s-aibă parte;
Dar tu, retras în ochii tăi, senin
Te risipeşti hrănind a ta lumină,
Robit de foame în belşug deplin,
Ţie duşman, îţi cauţi aprig vină.
Podoabă astăzi lumii dacă-i eşti,
Şi-al primăverii unic vestitor,
Vrei împlinirea-n muguri s-o striveşti,
Fără urmaşi, avar risipitor.
Ai milă, sau vom pierde gândul sfânt
Şi-al lumii rost, cu tine în mormânt.

Traducere de Radu Cârneci
(întoarcere)
 Făpturile alese le vrem a dăinuire
Iar sfânta frumuseţe a înflori în plus;
În acest fel, fragilul urmaş devine mire
Şi, veştejindu-şi umbra, rămâne-al ei supus.
Chiar tu ce în privire porţi vieţuirii rugul,
Hrănind cu-ndemânare pe Cel ce te pătrunde,
 Cu foamea-ţi nebunească epuizezi belşugul,
Vrăjmaş fără de saţiu al firii tale blânde.
Podoabă eşti a firii şi primăverii crainic
Reîngropând în muguri minunile de dor
Ce copleşesc pe cale tot ce ne pare trainic:
Da, eşti precum calicii, nevrând, risipitor.
Ai grijă de al lunii tezaur, nu-l prăda
Şi nu-l lăsa pieirii, pierind prin gura ta…

Traducere de Neculai Chirică
(întoarcere)
Frumoasele făpturi le vrem sporite
Să n-aibă floarea frumuseţii moarte;
Când vor pieri, cu vremea, ofilite,
Urmaşul firav chipul lor să-l poarte.
Tu, însă, robul strălucirii tale,
Ca să-ţi hrăneşti lumina, arzi mereu;
Înfometând îmbelşugata-ţi cale
Ajungi vrăşmaşul dulcelui tău eu.
Tu, astăzi lumii fragedă cunună
Şi unic sol al mândrei primăveri,
Îngropi în proprii muguri voia-ţi bună
Şi-ţi iroseşti, zgârcindu-te, averi.
Îndură-te! Nu mistui prin tine
Sau prin mormânt, ce lumii se cuvine!

Sonet XLIII de Elizabeth Barrett Browning

Cum te iubesc? Să-ncerc o-nşiruire.
Adânc şi larg şi-nalt, atât cât poate
Atinge al meu suflet când străbate
Spre graţie, spre tot, spre nesfârşire.
Şi te iubesc cu zilnică iubire,
În paşnic fel, în zori, pe scăpătate -
Şi slobod, cum te lupţi pentru dreptate,
Curat, aşa cum fugi de linguşire.
Şi te iubesc cu patima avută
În vechi dureri şi cu credinţa care
Părea, cu sfinţi copilăreşti, pierdută.
Şi te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare,
Cu viaţa mea! - şi Domnul de-mi ajută
Te voi iubi în moarte şi mai tare.

Sonet LXVI de William Shakespeare

Varianta originală:
Sonnet LXVI

Traducători:

George Pruteanu
Ion Frunzetti (1963)
Gheorghe Tomozei (1978)
Dan Grigorescu şi N.Chirică (1974)
Petru Rares (1991)
Nicolae Pintilie (1991)
Paul Abucean
Ilinca Bernea
Radu Stefanescu
Cristian Vasiliu

Variantă traducere George Pruteanu

Lehămetit de tot, aş vrea să mor:
Să nu mai văd netrebnici îmbuibaţi,
Pe cei cinstiţi, în cerşetori schimbaţi,
Credinţa, marfă ieftină-n obor,

Fecioara pură - scoasă la mezat,
Onoarea - aur fals, înşelător,
Cel drept, de forţa strâmbă-nfrânt uşor
Desăvârşirea luată drept păcat,

Frumosul - sugrumat de-un zbir mârşav,
Cuminţii - bănuiţi de nebunie,
Curatul adevăr - numit prostie,
Şi Binele - dat Răului ca sclav…

De toate scap, de fac ultimul pas,
Dar, dacă mor - iubirea-mi cui o las?

Variantă traducere Ion Frunzetti (1963)

Scârbit de toate, tihna morţii chem;
Sătul să-l văd cerşind pe omul pur,
Nemernicia-n purpuri şi-n huzur,
Credinţa marfă, legea sub blestem.

Onoarea aur calp, falsificat,
Virtutea fecioriei târguită,
Desăvârşirea jalnic umilită,
Cel drept, de forţa şchioapă dezarmat,

Şi arta sub căluşe amuţind;
Să văd prostia dascăl la cuminţi
Şi adevărul semn al slabei minţi,
Şi Binele slujind ca rob la rele...

Scârbit de tot, de toate mă desprind,
Doar că, murind, fac rău iubirii mele.

Variantă traducere Gheorghe Tomozei (1978)

Scârbit de tot, izbava morţii chem,
cel drept cerşeşte, laşul îşi arogă,
nevolnic, a magnificenţiii togă
şi gândul pur se stinge sub blestem.

Cinstirea-i împărţită grosolan,
e pângărită casta feciorie,
perfecţiunea-i frânta de urgie
şi-ngenuncheat, orice sublim elan.

A artei gură trândavu-o astupă,
nerodul, iscusinţii-i porunceşte
şi adevărul singur se smereşte
robit mişelului ce stă să-l rupă.

Scârbit de tot, m-aş stinge fără glas,
dar dragostea, murind, cui să o las?

Variantă traducere Dan Grigorescu şi N.Chirică (1974)

Sătul de toate, caut tihna morţii,
Să nu mai văd slăvit pe cel nemernic,
Şi pe sărac cerşind în faţa porţii,
Şi pe cel rău hulind pe cel cucernic,

Şi pe cinstit de cinste având teamă
Şi fecioria pradă umilinţei,
Şi împlinirea neluată-n seamă,
Şi forţa la cheremul neputinţei,

Şi artele de pumn încăluşate,
Şi doctor raţiunii, nebunia,
Şi adevărul simplu, simplitate,
Şi binele slujind neomenia!

Sătul de toate, toate le-aş lăsa,
Dar dacă mor cui las iubirea mea?

Variantă traducere Petru Rares (1991)

De toate dezgustat, strig după moarte,
cînd văd cerşind pe omul drept şi pur,
pe sec şi ticălos ajuns departe,
credinţa dalbă stinsă de sperjur,

onoarea scumpă - lucru de ocară
şi fecioara - marfă de vândut,
desăvârşirea stând umil la scară,
puterea oarbă zăngănind din scut,

iar arta la sătui netrebnici roabă
ştiinţa ucenică a prostiei,
spunând minuni pe cel cu mintea slabă
şi binele slujindu-i mişeliei.

Scârbit de toate, ca să mor aş vrea,
dar, mort, ar ispăşi iubirea mea.

Variantă traducere Nicolae Pintilie (1991)

Sătul de tot spre-a morţii tihnă ţip -
Să nu-l mai văd pe vrednic cerşetor,
Pe mărginit gătit în falnic chip,
Credinţa dată relei sorţi de zor

Şi cinstea-mpodobită ruşinos
Şi fecioria pângărită-oricând
Şi chiar desăvârşirea dată jos
Şi dreptul sub puterea şchioapă stând

Şi graiul artei sub căluş închis
Şi nebunia doctor pe dibaci
Şi adevărul nerozie zis
Şi bunul pe cel rău având cârmaci.

Sătul de tot, să scap de tot aş vrea,
Ci, mort, stingheră-mi las iubirea mea.

Variantă traducere Mihnea Gheorgiu

Sânt istovit, şi-n tihnă voi să mor
decât să-l văd slăvit pe ticălos
iar pe sărman de râsul tuturor,
să văd tăgăduit pe credincios,
pe vrednicul de cinste, oropsit
şi pe femei batjocorite crunt,
pe cel făr’ de prihană, pedepsit
şi pe viteaz răpus de cel mărunt
şi artele sub pintenul despot,
să văd prostia doctor la deştepţi
şi adevărul “vorbă de netot”
şi strâmbul poruncindu-le la drepţi:
mă uit scârbit la tot şi … Bun rămas!
Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?

Variantă traducere Paul Abucean

Sătul de toate, moartea îmi invoc;
Văd vrednicul cerşind pentru mâncare,
Medalii pe distinsul dobitoc,
Credinţa răsplătită cu trădare;

Văd mantii aurite pe zălud,
Şi ţol de târfă pe virtutea pură,
Perfecţia o văd proscrisă crud,
Şi laşul văd puterea cum o fură;

Talentu-l văd de cenzori sufocat,
Ştiinţa uzurpată de prostie,
Dispreţuit ce e adevărat,
Şi rob la rău cel bun şi de-omenie.

Sătul de toate, toate le-aş lăsa
De n-ar fi-n lume ea - iubita mea.

Variantă traducere Ilinca Bernea

Satul acum de toate invoc odihna morţii,
Nu mai suport să tot implor zadarnic,
Să văd ticăloşia făcând sorţii,
Credinţa fluturată-n chip făţarnic,
Nobleţea preschimbată în ridicol,
Virginitatea grosolan vânduta,
Calea cea dreapta pusă în pericol,
Perfecţiunea jalnic ocărâtă,
Arta, limba de lins mâna puterii,
Unealta-a saltimbancilor cetăţii,
Vraci ce îmbracă-n vers păcatul firii,
Ieftinătatea-n haina simplităţii.
As vrea să-mi aflu moartea, sătul de-atâtea rele,
Însă murind aş frânge sufletul dragei mele.

Variantă traducere Radu Stefanescu

De tot scârbit, în moarte-aş vrea să fug,
Să nu-i mai văd în zdrenţe pe cei buni,
Sluţenia ornată cu belşug,
Credinţa compromisă de minciuni,
Pe harnic în batjocură plătit,
Fecioarele împinse la desfrâu,
Dezonorat pe cel desăvârşit,
Pe şchiop ţinând zburdălnicia-n frâu,
Ştiinţa-nlănţuită de tiran,
Talentul explicat de idioţi,
Apostrofat cel pur, ca grobian,
Şi gardianul slugărind la hoţi.
Sleit de toate astea, aş pleca,
Dar lumii pradă las iubirea mea.

Variantă traducere Cristian Vasiliu

În moarte doar voi mai găsi izbândă:
Cerşeşte prin desert cel drept din fire,
Cel laş primeşte laurii dobândă,
Credinţa pură - doar nefericire,
Onoarea se hrăneşte cu ruşine,
E-un lucru grav Virtutea la fecioare,
Perfecţiunea zace în ruine,
Iar Forţa nu se ţine pe picioare,
Îşi face cuib corupţia în Artă,
Nebunu-i şef peste-nţelepţi o mie,
Un Adevăr prea simplu nu se poartă,
Iar Bunătatea-i luată drept prostie.
M-aş odihni pe veci în groapa-adâncă,
Dar dragostea mă mai salvează încă.

Sonnet LXVI

Tir'd with all these, for restful death I cry,
As, to behold desert a beggar born,
And needy nothing trimm'd in jollity,
And purest faith unhappily forsworn,
And gilded honour shamefully misplac'd,
And maiden virtue rudely strumpeted,
And right perfection wrongfully disgrac'd,
And strength by limping sway disabled,
And art made tongue-tied by authority,
And folly, doctor-like, controlling skill,
And simple truth miscall'd simplicity,
And captive good attending captain ill.
Tir'd with all these, from these would I be gone,
Save that, to die, I leave my love alone.

Visul de G. G. Byron

(Traducere de Virgil Teodorescu)

I

Ni-i viaţa dublă: somnul îşi are lumea lui –

Hotărnicind tărâmul ce s-a numit greşit

Viaţă şi moarte. Somnul îşi are lumea lui:

Fantastic, fără margini imperiu, străbătut

De-a visului suflare, ce trece încărcat

De bucurii şi lacrimi, de zbucium sau tăceri.

Ades, străbate visul, chiar trezi, al nostru gând,

Presară plumb asupra-i, sau îl avântă-n slăvi,

Se-mplântă-n noi şi-n două fiinţa ne-o despică,

Răstălmăceşte timpul şi-asemeni c-un trimis

Al veşniciei, duhuri recheamă din trecut,

Dezleagă viitorul, căci ele au puterea

Tiranică-a plăcerii şi a suferinţei. Fac

Ce vor din noi, ce n-am fost nicicând, şi ne-nspăimântă

Cu umbrele ivite din timpii ce-au apus.

Părelnic e trecutul? Şi visurile-s, oare,

Răsaduri ale mintii? Dezvăluie, o, spirit,

Spre-a zămisli fiinţe mai mândre decât noi,

Făpturi ce-au frânt zăgazul nimicniciilor.

Voi povesti-ntâmplarea ce mi-a sădit-o visul

Pe când dormeam; căci gândul, îmbrăţişat de somn,

E-n stare să străbată prin vreme şi să-nchege

O viaţă, în fugarul răstimp al unui ceas.

                                   II

Două făpturi văzut-am, în plină tinereţe,

Şezând, întinse-n iarba, pe-un deluşor, tihnit,

Colina care-ncheie, cu dulcea-i pantă, şirul

Unduitor de dealuri şi care nu-şi muia

Picioarele în mare, ci, o scăldau, la poale:

Podgoriile, crângul şi lanurile verzi…

Iar în oceanu-acesta se arată, ici-acolo,

Un coperiş de ţară şi fumul şerpuind

Câtre senin. Colina de-un brâu era încinsă,

O verde diademă de pomi sădită de mâna

De om, şi nu de mâna capricioasei firi.

Deci fata şi flăcăul, precum v-am spus, priveau

De pe colină: fata, în jurul ei;  flăcăul

La ea – la fel de tineri dar osebiţi ca vârstă.

Se presimţea femeia în ea, precum se-arată

În ceaţa serii, luna, pe câtă vreme el

Un copilandru încă părea arzând de dor.

Căci ochii lui în lume un singur chip zăreau:

Al fetei de alături, întipărit în minte

Ca-n veci să nu se şteargă, printr-însa el trăia

Şi glăsuia printr-însa, cutremurat atunci

Când ea vorbea şi lumea printr-însa o vedea,

Prin ochii mari ai fetei întrezărea culoarea,

Suflarea-i se-mpletise cu răsuflarea ei

Şi ea-i era făgaşul noianului de gânduri;

Apropierea numai sau glasului ei şoptit

Făcea să-i năvălească tot sângele în faţă,

I-l îngheţa în vine – mereu schimbat la chip,

Dar fără a cunoaşte temei-acestui zbucium.

Ea nu-l iubea şi pieptu-i sălta într-un suspin

Gândindu-se la altul. Ea frate-l socotea

Pe cel de-alături – frate – căci n-avusese frate,

Şi se-nvăţase încă din fragedă pruncie

Să îl boteze astfel, ea, ultimul vlăstar

Al unui neam de frunte şi vechi. Era un nume

Care-i plăcea şi totuşi nu-l bucura. De ce?

O să dezlege timpul enigma! De un altul

Era îndrăgostită fecioara. Chiar şi-acum

Ea se gândea la altul şi cerceta de-acolo

De pe colină, zarea, nădăjduind că, poate,

Iubitul ei veni-va călare pe-un fugaci,

Mai repede ca gândul, să-i potolească dorul.

                                   III

Dar visu-şi schimbă cursul: văd o străveche casă

Şi-un armăsar la poartă, învesmântat bogat,

Iar în capela veche, flăcăul despre care

V-am povestit, el, singur, păşind îngândurat,

Cu faţa pală. Iată-l că prinde-n mâna pana,

Se-aşează, sloveneşte ceva ce n-am putut

Să dezlusesc, în palme apoi şi-ascunde fruntea,

Un tremur îl străbate, se scoală şi sfâşie

Cu mâinile şi dinţii scrisoarea, dar nu varsă

O lacrimă, ci fruntea-şi înalţă-ngândurat  

Şi liniştit. În vreme ce cugetă, deodată

Femeia mult-iubită-n capelă a pătruns,

Senină, zâmbitoare, deşi ştia preabine

Ce zbucium îl frământă – ştia, căci ele văd

Dintr-o privire numai – că inima-i tânjeşte

De dorul ei; ea chinul i-l cunoaşte şi, totuşi,

Nu-nţelegea nimica. El se clinti din loc,

Cu-o strângere uşoară şi rece îi luă mâna,

Pe fata lui, o clipă, se-ntipări noianul

De gânduri tăinuite, dar fără veste, toate

Se stinseră, iar mâna-i căzu fără putere,

Cu paşi înceţi spre poarta porni, dar n-arăta

C-ar vrea să-şi ia adio: se desparte zâmbind.

Trecu prin greaua poartă-a palatului, urcă

În şa şi-n lumea largă porni. De-atunci nicicând

N-a mai trecut el pragul bătrân şi înnegrit.

                                   IV

Se schimbă iară visul: e-acum bărbat, flăcăul.

Aflându-şi adăpostul într-un ţinut pustiu,

Dogorâtor, sălbatic, el sufletul şi-l scaldă

În razele de soare, de oameni tuciurii

Înconjurat, şi stranii – schimbat şi el la chip,

Rătăcitor pe mare şi pe uscat, acum

Era o-ngrămădire deasupra mea, în toate

Trăind de o potrivă. Sub cel din urmă chip.

În arşiţa amiezii zăcea, culcat sub stâlpii

Surpaţi, umbrit de zidu-n ruină, martor mut

Al celor ce-l durară; păşteau pe mal cămile,

Păşteau şi armăsarii, prinşi în pripon, pe mal.

Un om veghea în preajmă,-mbrăcat într-o manta

Ce flutura în juru-i, în timp ce-ntregul trib

Dormea culcat în iarbă, subt baldachinu-albastru

Al cerului, atâta de străveziu şi pur,

Că numai Domnul, singur, se răsfrângea într-însul.

                                   V

Aici se schimbă visul din nou. Iubita lui

Se măritase-acum cu altul dar bărbatul

N-o prea iubea. Departe,-n ţinutul ei natal,

La mii de leghe,-acolo şi-avea acum sălaşul,

Trăind înconjurată de prunci, băieţi şi fete

La fel de minunate ca ea. Dar ia priviţi!

A poposit durerea pe chipul ei si norii

Lăuntricului zbucium, iar pleoapele-i se zbat

Împovărate parcă, de lacrime neplânse.

Ce deznădejdi o-ncearcă? Dorinţele ei, toate,

S-au împlinit, iar omul care-o iubea atât

N-o tulbură, şoptindu-i cuvinte vinovate,

Nu-i răscoleşte gândul curat, căci e plecat.

Ce deznădejdi o-ncearcă? De el îndrăgostită

N-a fost şi nu-i dăduse nicicând vre un prilej

Să creadă că vreodată va fi iubit. Nu el,

Fantasmă din trecutul îndepărtat, venea,

În inima-i să-mplânte jungherul suferinţei.

                                   VI

Şi iar se schimbă visul. Pribeagul s-a întors

Şi-l văd păşind în faţa altarului, la braţ

Cu tânăra-i mireasa suavă. E frumoasă,

Dar nu ca steaua dalbă a tinereţii lui,

Şi iată cum, deodată, pe chipului lui apare

Aceeaşi tulburare ce l-a cutremurat,

Pe vremuri, în capela bătrână; pentru-o clipă,

Ca şi atunci, noianul de gânduri tăinuit

I-acoperă obrazul şi piere fără veste

Cum a venit, şi iată-l în linişte rostind

Cuvintele cerute de legământ, dar glasul

Strein îi pare, totul se-nvârte-n jurul lui,

Nu vede nici ce este, nici ce-ar putea să fie,

Ci casa veche, sala familială, largă,

Odăile şi locul şi ceasul anumit,

El vede umbra, vede lumina cum coboară,

Prilejul care-l leagă de-acel suprem minut

Şi-o vede pe femeia care i-a fost menită

Cum se strecoară iarăşi umbrindu-i ziua. Dar

De ce, în astă clipa, i se-arătase iarăşi?

                                   VII

Din nou se schimbă visul. Femeia ce-o iubea

Se ofilise-acuma ca după-o boală lungă,

Privirea-i rătăcită, lipsită de lucire,

Părea nepământească şi inima-i părea

Că-şi părăsise locul, era acum regina

Unui tărâm fantastic, iar gândurile ei

Erau o-nvălmăşală de lucruri fără noimă

Şi forme, nevăzute de alţii, pătrundeau

În ochii ei, vrăjind-o. Era împărăţia

Ciudata-a nebuniei; dar oamenii-nţelepţi

Ajung până-n străfunduri, căci au cumplitul dar

De-a-ntrezări izvorul durerii lor. Nu-i, oare,

Acesta telescopu-adevărului ce şterge

Distanţa, despuindu-şi de-nchipuiri deşarte,

Şi ne arată viaţa în goliciunea ei?

                                   VIII

Se schimbă visul iară. Pribeag, ca mai demult,

Şi părăsit de oameni sau socotit vrăjmaş,

Era acum ruina durerii, peste tot

De ura şi discordii întâmpinat, mereu

Sorbind din suferinţă până-a ajuns să fie

Ca Miltridat din Pontus care-a sorbit, pe vremuri,

Atât venin cu-ncetul, încât, de la un timp,

Nu mai avea putere asupra lui otrava.

Trăia sorbind din chinul ce-ar fi răpus pe alţii,

Prieteni îşi făcuse în munţi şi sta la sfat

Cu stelele, în sânul naturii-nsufleţite,

Şi firea îi deschise adâncul tăinuit,

Imensa cartea-a Nopţii o răsfoia şi voci

Venite din abisuri şopteau despre minuni

Şi nepătrunse taine. Aşa-l văzui in vis!

                                   IX

Nimic nu se mai schimbă, căci visul a pierit.

Dar cât de straniu,-ai crede dintr-o porunca anume,

El mi-a vădit ursita acestor două vieţi,

De parcă-a fost aievea – în nebunie, una,

Sfârşind – şi a amândouă sfârşind în nenoroc.

Dragostea moderna de John Keats

(Traducere de Aurel Covaci)

Ce-i dragostea? Păpuşă dichisită,

S-o mângâie şi s-o răsfeţe lenea;

Urzeală de încurcături divine,

Încât neghiobii tineri toţi se cred

Divini prin dragoste; si-aşa se scurge

O vară,-n căscături şi nebunie;

Curând ajunge-al domnişoarei piaptăn

O diademă toată numai perle,

Iar bietele ciubote Welington

A lui Romeo fină-ncălţăminte.

Atunci la 7 bis sta Cleopatra

Şi sta Antonius pe Brunswich Square.

Neghiobilor!... Înalte patimi dacă

Au încălzit odată lumea; dacă

Regine şi Soldaţi s-au zbuciumat

Să cucerească inimi - zău, nu văd

De ce asemeni zbuciumări s-ar naşte

Mai multe, mai de rând ca buruiana!

Neghiobilor!... Ci întregiţi-mi iară

Topită perla grea a Cleopatrei

Şi zice-voi că toţi puteţi iubi

În ciuda pălăriilor de castor.

Odă la o privighetoare de John Keats

(traducere de Aurel Covaci)

Mi-i somn în simţuri… Inima mă doare

  Şi pare-se cucută doar si opiu

De-o clipă c-am băut cu însetare;

  M-afund în Lethe, de neant m-apropiu.

Nu pizmuindu-ţi neamu-n aste ore,

  Ci-n fericirea ta prea fericită,

    Driada-n crâng, cu aripi jucăuşe,

              În melodii sonore,

  Prin fagii verzi, de umbre-nvăluită,

    Cânţi vara din cu drag umflată guşe.

O duşcă doar de vin să mă dezmierde

  Dospit în beci adânc o veşnicie,

Cu iz de Flora şi campestru verde,

  Cânt provensal, şi dans, şi veselie!

O cupă-n care stors e sudul cald

  Şi vii văpăi de foc din Hippocrene

    Clipind din perle-spumă în pahar,

             Cu purpură în fald,

  Să beau, să nu văd lumea printre gene,

    Cu tine-n umbra sihlei să dispar!

Departe să dispar – topit – uitând

  Ce n-ai ştiut nicicând pe ramul crud:

Urâtul, arderi, oamenii-n frământ

  Pe glia unde toţi gemând se-aud

Si-n alb păr rar sfârşelile irump

  Iar tinerii cresc pali, spectrali – şi mor

    Si de tristeţi te umple şi gândirea!

             Disperi cu ochi de plumb

  Şi-s morţi ai frumuseţii ochi – ori vor

    De peste mâine, proaspătă, Iubirea.

Să plec! Să zbor spre vraja melodiei,

  Nu tras de Bachus şi consorţii lui…

Pe aripa ce n-o vezi a poeziei.

  Zăgaz nici negurosul creier nu-i!

Cu tine sunt! E noaptea mai blajină,

  Ferice e pe tron Regina-Lună

    Cu zâne-stele-n juru-i rânduite.

              O, este-aici lumină

  Doar vântul într-o boare cât adună

    Prin bezne verzi şi căi de muşchi, sucite.

Nu pot să văd ce flori am la picioare,

  Din ramuri ce miresme moi se varsă;

Dar mierea-i bezna, toata-mbălsămare,

  De anotimpul priitor întoarsă

În pomi sălbatici, ierburi, crâng şi plai

  Ţin violete-n teci de frunze firul,

    Măceşul iscă-a florilor povară

              Şi – făt din miez de mai –

  Cu vinu-i rouă vine trandafirul

    Şi muşte bâzâie-a-nceput de vară.

Ascult în întuneric… Deseori

  Am îndrăgit uşorul Morţii duh;

I-am spus dulci nume-n mii de rime-n zbor

  Să-mi suie răsuflarea în văzduh.

Belşug mai mult înseamnă moartea azi:

  M-aş stinge-n miez de noapte, fără chin,

    Când al tău suflet preschimbat e-n harpă,

            Cu negrăit extaz!

  Ai mai cânta – dar prea-ţi aud puţin

    Requiemul înalt – azi colţ de iarbă!

Eterna Pasăre! Eşti fără moarte!

  Te cruţă-nfometate generaţii.

Acelaşi viers, de mult, vrăjit-a foarte

  Pe clovnii toţi cum şi pe împăraţii.

O cale şi-a tăiat acelaşi viers

  În sufletul lui Ruth, râvnindu-şi casa,

    Plângând printre străinele bucate;

             Şi spre ferestre-a mers

  Vrăjite – şi uitate-n furtunoasa

    Stihie de pe ţărmuri fermecate.

Uitate! Clopot e acest cuvânt!

  Mă smulge de sub vraja ta stăpână.

Adio! Fantezia-i vorbă-n vânt,

  Nu-ndeajuns înşelătoare zână!

Adio! Piere imnul tău de jale

  Prin pajişti, peste râu – ia dealu-n piept –

    Şi iată-l îngropat în noi livezi,

             În alt crâng, alta vale…

  O nălucirea-a fost? Un vis deştept?

    Zburat-a cântecul… Sunt treaz? Visez?

Ultimul sonet al lui Keats de Jhon Keats

(traducere de Aurel Covaci)

De-aş fi ca tine, stea de foc, statornic,
Nu noaptea – prin văpaia strălucirii –
Cu ochi deschis doar să veghez datornic,
Ca un Ermit neadormit al Firii,
Cum unduie ca patrafirul ape
De-a roata ţărmurilor omeneşti
Sau masca moale să-ţi privesc de-aproape,
Când munţi şi văi – zăpadă – înveleşti…
Nu! Vreau, statornic şi neschimbător,
Pe piepul drag, în pârg, aflându-mi tihnă,
Să-l simt săltând şi scoborând uşor,
Apururi treaz în dulce neodihnă,
Tăcuta răsuflare să-i ascult
În veci – astfel să mor aş vrea mai mult.

***

O, cât îmi place,-n mândră zi de vară,
Când curg torenţi de aur din apus
Şi pe îmbălsămaţi zefiri dorm sus
Nori vii de-argint – să fiu departe, iară,
De gânduri mici, griji mici ce m-apăsară,
Printre miresme crude de nespus,
Pe care Firea strai frumos a pus,
Să m-amăgesc în desfătări o seară!
Spre Milton patriotic gând să-mi zboare
Şi spre-al lui Sidney catafalc cernit,
Pe-aripa Poeziei să se lase
Aievea, ei, - severi – şi fiecare
Să verse-o lacrima spre-un ochi vrăjit
De nu ştiu ce tristeţi melodioase.

Robert Browning

George Gordon Byron (lord)

Alfred Tennyson (lord)

Elizabeth Barrett Browning

William Shakespeare

William Blake

William Ernest Henley

William Wordsworth

John Keats

Percy B. Shelley