Cântecul de noapte al drumeţului de Johann Wolfgang Goethe

Tăcere deplină
Pe culmi;
O zbatere lină
Prin ulmi
Respirând se pierdu.
În pădure pasărea tace.
Aşteaptă; în pace
Curând ai să adormi şi tu.

Toamna de Rainer Maria Rilke

Cad frunzele, cad ca din depărtare,
de parcă vestejesc grădini în ceruri,
cu gesturi de negare cad, de-a rândul. 
Cad nopţile, cum cade greu pământul
din toate stelele, într-o însingurare.
Noi toţi cădem. Şi mâna asta, iată.
Căderea, vezi, e-n toţi şi în oricine,
Şi totuşi, este Unul care ţine
nespus de blând, pe mâini, căderea toată.

Toamnă târzie în Veneția de Rainer Maria Rilke

Orașul nu mai curge greu, ca o momeală
ce prinde toate zilele, pe rând.
Palatele sună fragil, a sticlă goală
sub ochii tăi. Vezi vara atârnând

de prin grădini, ciorchini de marionete
cu capetele-n jos, inerte, ca şi moarte.
Dar din adâncuri de păduri-schelete,
răsare o voința: parcă peste noapte,

stăpânul peste-armate, al marii căpitan,
dublând galere lungi şi arsenale,
de mâine vrea să-nece zorii în catran

şi flotele-i, cu vâslele bătând
să-şi năpustească, steaguri fluturând
de vânt purtate, strălucind, fatale.

Iarăşi şi iar de Rainer Maria Rilke

Iarăşi şi iar, chiar de cunoaştem priveliştea dragostei,
Şi cimitirul cel mic cu inscripţiile lui tânguitoare,
Şi îngrozitor de tăcutul abis unde sfârşesc
Ceilalţi: iarăşi şi iar, noi pornim cîte doi împreună,
Sub copacii bătrâni, iarăşi şi iar, ne întindem
Alături în mijlocul florilor, cu faţa la cer.

Mănuşa de Friedrich von Schiller

Traducători:
Mihai Eminescu (1881)
St. O. Iosif

Variantă traducere Mihai Eminescu (1881)

Lâng-a leilor grădină regele Francisc aşteaptă,
Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă.
Împrejur cei mari ai ţării şi ai sfatului s-adună.
Pe balconul nalt se-nşiră dame-n veselă cunună.


Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din ţâţâne
Şi un leu iese în faţă, cumpătat, cu pasuri line,
Mult se uită împrejuru-i, cască lung, şi a lui coamă
Scuturând-o, îşi întinde muşchii şi s-aşează jos.


Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă
Şi dintr-însa se repede
C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede
Muge tare,
Coada roată o-nvârteşte,
Scoate limba,
Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocoleşte,
Sforăie înverşunat,
Apoi mormăind se-ntinde
Lângă el.
Regele mai face-un semn,
Şi pe două porţi deschise
Se azvârl doi leoparzi,
Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se şi aruncă
Peste tigru.
Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare ­
Leul muge,
Se ridică în picioare,
Fiarele se-nfiorează,
Şi-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâşia-ntre ele,
Se aşează.


O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan
O mănuşă, drept la mijloc, între tigru şi-ntre leu;
Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-şi joc,


Cavalerului Delorges:
,,Dac-amorul ţi-e fierbinte cum te juri în orice oară,
Să te văz,
Mergi, mănuşa de-mi ridică!"
Cavaleru-aleargă, iute se coboară
În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,
Din mijlocu-acelor monştri,
Cu-a lui degete-ndrăzneţe el mănuşa de-o ridică.


Cu mirare şi cu groază
Damele şi cavalerii l-au privit,
Însă foarte liniştit
El mănuşa o aduce înapoi.
De-a lui laudă răsună orice gură,
Cunigunda îl priveşte cu o gingaşă căldură,
Ce-i promite că norocu-i e aproape. ­
Dar mănuşa el în faţă i-o aruncă:
,,Doamna mea, o mulţămire ca aceasta n-o mai voi!"
Şi-o lăsă numaidecât.

Variantă traducere St. O. Iosif

În faţa grădinii sale cu lei,
Când gata-i să-nceapă lupta de fiare,
Stă regele Francisc pe tron.
În preajmă-i stâlpii coroanei,
Şi de jur împrejur, pe înaltul balcon,
Cunună de mândre femei.
Şi la un semn s-a deschis colivia,

Şi grav, în arenă, un leu
Îşi poartă mândria
Şi caută mut, de jur împrejur,
Căscând fioros.
Îşi scutură coama-ncurcată
Şi se încovoaie o dată,
Apoi se culcă jos.
Şi regele dă un semn iară,

Şi prin poarta cealaltă
Un tigru sălbatic saltă.
Cum vede pe leu, răcneşte
Şi în cerc, fricos, îl înconjoară
Cu limba-ncordată-n afară,
Cu coada vâlvoi

Şi sforăie turbat, furios
Şi mârăie dârz, apoi
Se culcă alăturea, jos.
Şi craiul mai dă un semnal,

Şi pe două guri colivia
Stupeşte doi leoparzi deodată.
Ei cad furtunatici, cu lăcomia
De luptă-ndrăzneaţă,
Pe tigru năval,
Acesta turbat îi înhaţă
Cu laba-ncruntată,
Dar leul în sus
Se-nalţă urlând, şi toţi s-au supus.
Şi tac îmbufnate,

În cerc întinse,
De setea sângelui aprinse
Felinele înfricoşate.
Atunci, din balcon

Cade-o mănuşă din mâini delicate
Între tigru şi leu, la mijloc.
Iar Cunigunda-n bătaie de joc
Se-ntoarce spre cavalerul Delorges:
— De-ţi este amorul aşa de aprins
Şi vrei să mi-o dovedeşti dinadins,
Ei, adă-mi atunci mănuşa de jos!
Şi cavalerul porneşte în pripă,

Coboară-n arena îngrozitoare
Cu pas apăsat, îndrăzneţ,
Şi dintre fiare
Smuceşte mănuşa c-un gest de dispreţ.
Şi cu uimire, cu groază,

Cavaleri şi nobile dame
Se grămădesc să-l vază.
Şi el, liniştit, aduce mănuşa-napoi.
Curtenii prind să-l aclame.
Iar Cunigunda jubilează,
Norocu-i râde în ochii vioi:
Ce gingaş zâmbeşte, primind pe viteaz!...
El, mândru, i-aruncă mănuşa-n obraz:
— Răsplata, doamnă, n-o mai vroi!
Şi pleacă, fără să cate-napoi.

Zi de toamnă de Rainer Maria Rilke

Bătut-a ceasul, Doamne. Vara-a fost lungă, lungă.
Aşterne-ţi umbra peste cadranele solare
şi pe ogoare vântul dezleagă-l şi-l alungă.

Să fie pline porunceşte celor din urmă roade;
mai dăruieşte-le din Sud o zi sau două,
îndeamnă-le să se-mplinească şi înrouă
dulceaţa de pe urmă în vinul greu din cade.

Cine acum nu are casă, nu-şi mai face.
Cine acum e singur, va rămânea-ndelung.
O să vegheze, va ceti, scrisori va scrie lungi
şi pe alei va rătăci acolo şi încoace
pierdut, când frunzele se-ndungă şi cad foşning prelung.

Cântec de dragoste de Rainer Maria Rilke

Cum să-mi împiedec sufletul
să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău?
Cum să-l înalţ deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva?
O, cum, cum l-aş aduna
lângă ceva pierdut în întunerec,
într-un ungher tăcut, străin, nefrămătând,
ce nu se-ndepărtează
când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioară, pe tine şi pe mine,
ne împreună totuşi aşa cum un arcuş
din două strune-un singur sunet scoate.
Pe ce vioară suntem înstrunaţi?
Şi ce artist ne ţine-n mâna lui,
cântec cum altul nu-i?

Lorelei de Heinrich Heine

(Traducere de St. O. Iosif)

Eu nu ştiu ce poate să fie
Că-mi sună mereu în urechi
Cu veşnica-i melancolie
Un basm din zilele vechi.

Se-ntunecă fără de veste,
Lin apele Rinului curg,
Şi cresc ale munţilor creste
Măreţ strălucind în amurg.

Pe stâncă un chip de femeie
S-arată din negură blând,
Brăţara-i de aur scânteie,
Ea-şi piaptănă părul cântând.

Ea-şi piaptănă părul şi cântă
Un cântec de vrajă al ei;
Te farmecă şi te-nspăimântă
Cântarea frumoasei femei!

Pescarul, nebun, se repede
Cu luntrea lui mică şi, dus,
Nici valuri, nici stâncă nu vede,
El caută numai în sus.

Vâltoarea-l izbeşte de coasta
Stâncoasă, şi moare-necat:
Lorelei a făcut-o aceasta
Cu viersul ei fermecat.

Don Ramiro de Heinrich Heine

(Traducere de Petru Cărare)

„Dona Clara! Dona Clara!
Rob al frumuseţii tale,
Vrei să mă sorteşti pieirii
Fără pic de îndurare.

Dona Clara! Dona Clara!
Viaţa-i dulce şi frumoasă!
Da-n mormântul hâd şi umed
E-ntuneric şi mi-i groază…

Dona Clara! Ştiu că mâine
Mergi la sfânta cununie
Braţ la braţ cu don Fernando;
Ai să mă inviţi la nuntă?”

„Don Ramiro! Don Ramiro!
Un reproş mai mult mă doare
Decât steaua vieţii aspre
Ce mi-a spulberat speranţa.

Don Ramiro! Don Ramiro!
Lasă-ţi gândurile negre,
Soarta nu ne-a vrut alături.
Dar mai sunt pe lume fete.

Don Ramiro! Tu în lupte
Ai învins atâţia mauri –
Deci învinge-te pe sine,
Eu te-aştept să-mi vii la nuntă”.

„Dona Clara! Dona Clara!
Am să vin, îţi dau cuvântul!
Voi dansa numai cu tine.
Dona Clara, noapte bună”.

„Noapte bună”. Casa doarme.
Pe sub geam mai stă Ramiro,
Ca de piatră-i, iar pe urmă
Se ascunde-n întuneric.

După multă-mpotrivire,
Noaptea zorile cedează.
Ca un câmp de flori alese,
Larg Toledo se deschide.

Ale soarelui răsfrângeri
Peste ziduri se aşează,
Radiază-n cer biserici
Cu cupolele de aur.

Ca un zumzet de albine
E al clopotelor cântec,
Lumea, Domnului înalţă
Rugăciuni evlavioase.

Dar te uită cum vin oameni!
Vin în gloate forfotinde
De la paraclis încoace
Şi ţin drum pe lângă piaţă.

Cu ce lux de mândre straie
Scapără scântei suita!
Peste glasul clar de clopot
Trece tunetul de orgă.

Însoţiţi de lumea plină
De respect şi admiraţii,
Trec pe străzile întinse
Dona Clara şi Fernando.

Lung îi urmăresc toţi ochii,
Toate buzele îngână:
„Mândră-i fiica ta, Castilia!
Mândru-ţi este cavalerul!”

La palatul lui Fernando
Se opreşte valul gloatei,
După zid începe nunta
Cu atâtea obiceiuri!

Jocul plin de veselie
Locu-şi schimbă cu trapeza,
Da-ntre timp, neobservată,
Seara blândă se coboară.

Şi în sala spaţioasă
Oaspeţii la dans se-adună,
Straiul lor luxos străluce
Sub făcliile aprinse.

Au luat însurăţeii
Loc de cinste în fotolii.
Dulci cuvinte-şi spun în şoaptă
Dona Clara şi Fernando.

Ca pe valuri, dansatorii
Se împrăştie prin sală.
Trâmbiţe solemn răsună
Şi timpane bat cadenţa.

„O, a inimii stăpână,
Ce te uiţi tot într-o parte,
Ce-ai văzut?” – pe Dona Clara
A-ntrebat-o don Fernando.

„Din cel colţ, un om în negru
Ne primeşte, don Fernando!”
Blând surâde cavalerul:
„E o umbră, ce te sperii?”

Însă umbra vine, vine,
E un cavalerul în negru.
Şi văzând că e Ramiro,
Clara ochii şi apleacă.

Şi e tocmai toi de dansuri,
Val-vârtej perechi se poartă,
Şi oftează, tropotite,
Chinuitele podele.

„Cu plăcere, don Ramiro,
Am să merg la dans cu tine,
Dar să fi lăsat mantaua
Cea mai neagră decât noaptea”.

Don Ramiro pe iubită
O priveşte lung şi straniu.
Cuprinzând-o, îi şopteşte:
„Tu m-ai invitat la nuntă”.

Şi pe sub făclii aprinse
Ca un vifor dansu-i poartă.
Trâmbiţe solemn răsună
Şi timpane bat cadenţa.

„Eşti mai alb decât zăpada!”
Clara-i spune-n tremur tainic.
„Tu m-ai invitat la nuntă”,
Îi răspunde cavalerul.

Şi mai mulţi acum dansează,
Şi lumini sclipesc mai multe,
Trâmbiţe solemn răsună
Şi timpane bat cadenţa.


„Mana ta e ca de gheaţa”,
Tresărind îi spune Clara.
„Tu m-ai invitat la nuntă!”
Dansu-i duce mai departe.

„Ah, dar lasă-mă, Ramiro!
Tu respiri cu iz de moarte!”
Iară el răspunde sumbru:
„Tu m-ai invitat la nuntă!”

Vrea să ieie foc podeaua,
Iese vraja din vioare
Şi de farmecul acesta
Toata lumea se învârte.

„Ah, dar lasă-mă, Ramiro!”
Ruga ei abia se-aude
Şi din nou Ramiro spune:
„Tu m-ai invitat la nuntă!”

„Pleacă dar! Te du cu Domnul!”
Răspicat îi spune Clara.
Vorba cum îi auzise,
Dispărut a fost Ramiro.

Iară ea-nchizându-şi ochii,
A simţit răceala morţii,
Şi cuprinsă de-un leşin
A intrat în ţara nopţii.

Însă ceaţa se răreşte,
Iar deschide ochii Clara,
Şi de groaza nălucirii,
Mai ar vrea iar să-i închidă.

De când balul început-a
Stând alături cu ursitul,
Clara locului rămâne
Şi Fernando stă cu grijă:

„Ce-i, de te-ai schimbat la faţă
Şi priveşti cu-atâta mahnă?”
„Unde-i el?” întreabă Clara,
De-un fior cuprinsă tainic.

Cavalerul vorba-ntinde
Şi cu fruntea-n dungi răspunde:
„Am să-ţi dau o veste tristă
De la prânz e mort Ramiro”.
„Don Ramiro! Don Ramiro…”

Sonetul de Johann Wolfgang von Goethe

(Traducere de Aurel Covaci)

Să cauţi forme noi e-o datorie
Ce ţi-o impunem, datorie sfîntă.
Poţi să te mişti, ca noi, în haină strîmtă,
Aşa cum pas cu pas ţi se prescrie.

Iubi poţi şi-ngrădirea, dacă-nvie
În ea puternic duh, şi se frămîntă ;
Cum el supus e legii ce-l încîntă,
Desăvîrşit e lucrul pe vecie.

Vreau şi eu ca,-n artistice sonete,
În ritmică măsură să-mi consemn
Simţiri ce inima mi-o fac să bată.

Dar nu ştii să te faci comod, poete,
Că-ţi vine să tai totul dintr-un lemn
Ce încleiat se cere cîteodată.

Rainer Maria Rilke

Heinrich Heine

Friedrich von Schiller

Johann Wolfgang von Goethe