Adormitul din văiugă de Arthur Rimbaud

E-o groapă cu verdeaţă, în care-o apă cântă,
De ierburi nebuneşte prinzând fâşii de-argint,
Iar soarele-n amiază din mândrul munte-mplântă
Săgeţi : e o văiugă de raze vii mustind.

Cu capul gol, cu gura deschisă doarme-oşteanul,
Un tânăr stând cu ceafa în fragede lăptuci;
El, palid, zace-n iarbă întins sub nor, sărmanul,
Lumina-l plouă-n patul acestei verzi văiugi.

Picioarele ţinându-şi în gladiole, doarme
Zâmbind, precum copilul în timpul bolii calme :
Cald leagănă-l, Natură, căci frigul l-a pătruns!

În nări nici nu mai simte mireasma-ncântătoare;
Cu mina pe piept pusă, el doarme în plin soare.
De două roşii găuri în dreapta e străpuns.

Dulapul de Arthur Rimbaud

(Traducere de Petre Solomon)

E un dulap cu trupul cioplit dintr-un stejar
Ce-a prins a bătrâneţii blajină-nfăţişare.
Cum stă deschis, îşi toarnă în umbră – ca-n pahar
Un vin străvechi, - miresme ciudat de-ameţitoare.

În maldărul de boarfe se află tot ce vrei:
Îngălbenite rufe, cu iz de levănţică,
Dantele vechi, şi cârpe de prunci sau de femei,
Basmale cu balauri, purtate de-o bunică.

Găseşti medalioane, şuviţe lungi de păr, -
Cărunt sau blond, - portrete, uscate flori de măr,
Al căror iz se-mbină cu mirosul de poame.

Dulap străvechi, în tine ascunzi atâtea drame!
Şi-ai vrea să-ţi spui povestea, urechea să ne-o saturi,
Când îţi deschizi, c-un trosnet, enormele canaturi.

Arthur Rimbaud