Sonet CCXLIV de Vasile Voiculescu

Stric oare faimei tale? Îngăduie să-ţi spun,
Oceanule de geniu ce-neci chiar şi uitarea.
Cine-ar putea, cu atâta mai mult un biet nebun,
Şi în ce chip pe lume,să pângărească marea?
Ţi-am bântuit viaţa, eu, badăranul Will:
Nu am putu ajunge năpraznica-ţi mărire!
Am cutezat atuncea, îngenuncheat umil,
Să te cobor...jos... până-n adânca mea smerire...
De-am tălmăcit cu umbre lumina ta regească,
De lacrimi, ca şi ochii, mi-s visurile ude.
Te-am îngânat ca pruncul ce-nvaţă să vorbească
Şi-n râvna-i scâlciază cuvintele ce-aude...
  Dar tu eşti soare veşnic: o clipă poţi ierta
  Să fiu o biată gâză jucând în raza ta.

(Duminică şi luni, 20-21 iulie 1958)

Sonet CCXLIII de Vasile Voiculescu

Îmi scânteiază-n mână azi iarăşi stinsa pană
Şi-mi bate-n ea tot gândul, asemeni unui puls...
În inimă de-a dreptul o-nmoi: păstrez o rană
De unde nici o forţă săgeata nu mi-a smuls.
Îţi scriu: şi dintr-o dată mă năvăleşte-o lume;
Ca-n bobul pur de rouă, în orice strop de vers,
Din care înfloreşte strălucitoru-ţi nume,
Se-nghesuie să intre întregul univers.
Din când în când, în zboru-i dezvăluind secretul,
Comdeiul se izbeşte în ţărmuri de hârtie...
Şi s-a oprit din zbucium c-un freamăt de mândrie.
"Ah, cine vrea să-i poarte cât mai curând sonetul?"
  Frumoasă, tăinuită în straie de solie,
  Durerea mea aleargă să-ţi ducă bucurie...

(Duminică şi luni, 20-21 iulie 1958)

Sonet CCXLII de Vasile Voiculescu

Surâd? Obişnuinţă... Cred c-aş putea chiar râde:
Tu spui că-n cea mai dulce iubire-i o prigoană?
Îmi amintesc: pe-o veche şi stranie icoană
E un martir ce-şi duce tăiatul cap la gâde.
Cu inima-mi aşijderi s-a petrecut de mult:
S-a strămutat în tine şi m-a lăsat strigoi...
Tu nu ştii că ea bate acuma pentru doi?
Nu simţi în piept adaos de glorios tumult?
Necontenit în preajmă-ţi, să sug răsuflet, sânge,
M-aduce ca din groapă misterioasa sete...
Când plec, ajung acasă o umbră pe perete,
Ca-n palida icoană ce-aievea mă răsfrânge...
  Zâmbesc? Obişnuinţa... Cred c-aş putea chiar râde:
  Ştiu un nebun ce-şi duce cap, inimă... la gâde.

(Dumineca Tomii, 1958)

Sonet CCXLI de Vasile Voiculescu

Când n-o mai fi nici urma din noi în amintiri,
Cu spima dezgropa-vor dintre hârţoage roase
Un alb colos de versuri mai tari ca nişte oase:
Scheletul uriaşei, tristei noastre iubiri.
De-a pururi ard în ele, din focul cel etern,
Ca-n măduva de stâncă, titanicele febre,
Un osuar de patimi, năprasnice vertebre
C-um cap s-atingă cerul, cu celălalt, în infern...
Şi-or întreba, ce-arhanghel s-a prăbuşit din zbor
Şi-a-nsămânţat ţărâna cu marea-i fulgerare?
Slăbitelor fărâme clădi-le-vor altare
Popoare-ntregi cu fruntea sub frumuseţea lor;
  Ci-atât prinos de glorii asupra lor vărsat
  Nu va-mplini statura iubirii ce-au purtat.

(Paştele, 1958)

Sonet CCXL de Vasile Voiculescu

Să-mi vindec dorul, altor dureri cer lecuire:
O boală grea cu alta potrivnică s-alină;
Te uit... Uitarea numai de tine mi-este plină...
Şi depărtarea-i înc-un adaos la iubire.
Pentr-un răgaz de-o clipă ma-ncătuş nopţi de-a rândul,
Stau gata să te-năbuş... Când făr-a-mi da de ştire,
Cu-ntortocheri de vulpe, mişel se-ntoarce gândul
Să-ţi mai ulmeze ochii, acolo-n amintire,
Veneam întâia oară; zâmbind, citeai alene...
Şi te-ai întors: deodată cu fulgerul orbirii
Ţâşniră pe sub pumtea arcatelor sprâncene
Scăpărător de-albastre şuvoaiele privirii.
  Te blestem, amintire! Ca o nebună-mi strângi
  Amarul colb de patimi în stupii tăi nătângi.

(Vinerea mare, 1958)

Sonet CCXXXIX de Vasile Voiculescu

Bem pân' la fund paharul... În drojdia iubirii
S-ascunde-o şi mai tare, subtilă îmbătare,
Fără de aburi, rece... o neagră exaltare
Ca dup-o-naltă crimă în slujba dezrobirii:
Am fost şi noi doi îngeri, legi sumbre am călcat...
Ci-mbrăţişarea noastră, oricât de vinovată,
Păstra în ea savoarea întâia, neuitată
Şi paradisiacă a primului păcat.
În inimile noastre stă pacea nemuririi.
O veşnică ştiinţă, grăind peste mustrări,
Ne spune că sub zvârcol, blesteme şi ocări
Zac numai dor şi flăcări în gheaţa despărţirii,
  Că-i pe nedrept Infernul în care ne muncim
  Şi-n ghearele Satanei noiîncă strălucim.

(Miercuri, 9 aprilie 1958)

Sonet CCXXXVIII de Vasile Voiculescu

Cu nobila virtute nu ne culcăm... fugi:
Cum poţi să strângi în braţe un stâlp de diamante?
Ca pe-o soţie-n lume o scoatem şi-o cinstim
– În taină cu nădejdea cândva s-o moştenim –
Ci-n pat urcăm păcatul, amanţi mlădii şi-amante,
Transfiguraţi de-un fulger de viţiii, dăm lumină,
Şi dintr-o curtezană croim uşor o sfântă:
Iubirea-i scurta noapte în care totul cântă.
Dar demonul e-alături şi în surdină--
Mocirla cărnii noastre răsfânge cer şi stele,
Plecaţi să le culegem, în ea ne scufundăm.
Împerechaţi pornirăm s-ajungem pân' la ele,
Si-n loc să fim scafandri pentru nomoluri grele,
Ne-am prins aripi... Iubite, dă-mi gura... ne-necăm!
  Necontenit viaţa are nevoie-n noi
  De negre-ngrăşăminte, ca planta, de gunoi.

(Sâmbătă, 15 martie 1958)

Sonet CCXXXVII de Vasile Voiculescu

Eu nu dau niciodată cu suliman iubirii
Şi, dintre dresuri, versul e singurul ei fard,
Dulci unduiri în trupul prea aspru al vorbirii...
Şi-i rumenă la faţă pentru că întreg eu ard.
Nu-i ţes nici mândru vâlnic – izvod cu chip de floare –
Nici straie de imagini cu care s-o îmbrac:
În pura-i goliciune – unica ei splendoare –
Mii de-mbătări stau strânse ca dintr-un lan de mac.
În toată-a ei făptură nu e nici o greşeală:
Sub măsurate graţii, adâncul voluptăţii...
De-aceea nu se teme să ţi se-arate goală,
Asemenea zeiţei ieşită ideală
Din spasmele cu spumă ale eternităţii:
  Ca altădată Paris, încununat de laur,
  Iubirii mele-ntinde-i râvnitul măr de aur...

(Marţi, 14 ianuarie 1958)

Sonet CCXXXVI de Vasile Voiculescu

De mult eu simt în tine o rece desărtare:
Din mâna mea-ţi tragi mâna, privirile-ti pierdute
Îmi spun, mai înainte să-mi zică gura:"du-te"...
Şi te goleşti de mine ca pentru o plecare...
E toamnă? Şi cocorii-ţi deşteaptă nostalgia?
Pribegile corăbii te-ademenesc în zări?
Dar n-ascultă de şoapta feericei pierzări!
Pentru mirajul orei nu lepăda vecia!
Când Nordul se răstoarnă crunt peste noi şi vine
Noianul de omături pe inimi să-şi deşarte,
Nu mai râvni spre calde şi-albastre ţări departe...
Rămîi făra de teamă aicea, lângă mine.
  În veci mai credincioasă ca soarele de sus
  Iubirea mea nu are nici iarnă, nici apus.

(Miercuri, 18 septembrie 1957)

Sonet CCXXXV de Vasile Voiculescu

Mă lupt să scap iubirea de pătimaşul trup.
Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai muşc cu gura.
Din laţu-mpreunării sălbatice s-o rup.
S-o curăţesc de carne, ca de pe aur zgura;
Să te ador în suflet; doar duhul să-ţi aleg--
O veşnică-mbinare a două raze line...
Dar cum te-arăţi, mă-ntunec... şi sufletul întreg
Se face ochi, piept, braţe...zbucnite către tine,
Pâlpâitor de pofte, iar dinainte-ţi cad;
Din nou vremelnicia îşi cască-n mine abisul.
Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,
Mă-ntorc, cântând în carne... Mă doare numai visul
  Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,
  Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne.

(Marţi, 3 septembrie 1957)

Sonet CCXXXIV de Vasile Voiculescu

Nu trâmbiţele slavei şi-a dragostei cimbale,
Ci vuietele mării în scoică de sonet,
Taifunul unei inimi în vers prins ca-n zăbale,
Cu inima plecată pe el s-asculţi încet...
De-aş revărsa pe tine iubirea ca noianul,
Nu poate cât o rimă în care m-am răsfrânt...
Când eşti poet, o perlă-ţi destăinuie oceanul
Şi spaimele iubirii s-aţin într-un cuvânt.
Ţi-am făurit o-naltă şi grea demiurgie,
Un univers de patimi adânc pus sub zăvor:
Aicea orice vorbă închide o urgie
Şi fiece silabă e un ciclon de dor...
  Deşi sunt descântate şi dorm ca-ntr-o poveste,
  Citindu-le, tu nu simţi duh aprig de tâmpeşte

(Luni , 23 iuie 1957)

Sonet CCXXXIII de Vasile Voiculescu

Ne îmbinăm cu-atâtea deosebiri... şi stim pe
Ce formă ideală ne împlinim unirea;
Noi unei flori unite luăm chipul şi întocmirea,
Fireasca împerechere, tu, trandafir, cu ghimpe,
Stau dedesubt; frunzarul curtenilor mi-e haină,
Şi slava ta suavă adânc de jos privesc...
Dar cel dintâi cu harul miresmelor primesc,
Prieten morganatic, în ascuţiş c-o taină:
Sunt îngerul cu gheare demonice, anume
Să sfâşii mâna-ntinsă, ori botul ce te cată...
Ştiu, geniul e ţepul urât de-ntreaga lume,
Dar cine te culege mă ia cu tine odată...
  Iar când ai să te scuturi, tind spinii cu-ndrazneală.
  În ei să-ţi prind de-a pururi petală cu petală.

(Duminică, 21 iulie 1957)

Sonet CCXXXII de Vasile Voiculescu

Tu nu eşti în iubire decât un trântor, care,
Trândav, te-mbuibi cu miere de-a gata adunată;
Tu nu ştii chin, durere, caliciile-amare
De unde-ţi sug, cu cazne, licoarea desfătată.
Tu zbori atât: doar clipa cât ţine-n slăvi o nuntă
Spre cer te-mpinge sexul, nu marele azur...
Ca iar să cazi în tină şi aripa ta ciuntă
S-o năclăiască iarăşi al poftelor huzur;
Din dragostea curată tu faci vinovăţie,
Îmbrăţişarea dragă o schimbi într-un păcat,
Din glorioase viţii şi-naltă scârnăvie
Îţi împlineşti cununa pe capul neplecat –
Nimb de amăgitoare, impură poezie...
  Şi ideala floare a iadului suprem,
  Cumplita-ţi frumuseţe o porţi ca pe-un blestem.

(Miercuri, 15 mai 1957)

Sonet CCXXXI de Vasile Voiculescu

Mai legăna tristeţea doar pieptul, ca o boare
Cu fluxuri şi refluxuri aproape aţipite...
Amurgul voluptăţii vărsase sumbra-i mare,
Suave mădulare dormeau în el, topite...
Şi alb şi magic, palid se afunda obrazul
Din castaniul moale cu ţărmuri ondulate...
Plutea pe apa tâmplei un nor de vis... În iazul
De somn ieşeau profiluri de ceruri înecate...
Şi nu ştiai de-i suflet, ori luna, sau un peste
Ce se juca sub unda cu pieliţe senine...
...Când un oftat, din gura scrâşnită ca un cleşte;
Spărgea cleştarul vrăjii urzită peste tine!
  Din carnea somnoroasă, din liniştea fierbinte,
  Tu izbucneai, amantă mai dârză ca-nainte.

Sonet CCXXX de Vasile Voiculescu

Mă mir că sunt de-atuncea tot pur, ca o oglindă
În care nu rămâne nimic din ce-a trecut,
C-am şters chip, umeri, braţe întinse să mă prindă,
Şi negrii ei luceferi de dincolo de lut...
Se zămisleau din îngeri? din spuma nălucirii?
Genunchi de Magdalenă, odihnitori de Christ...
Ca să mă smulg din iadul de flăcări al iubirii,
M-a poleit durerea cu aerul ei trist...
Dar straniul meu aur nu uită dulcea oră
Când ea trăgând în lături noptateca perdea,
Zvârlea doar o maramă pe goala-i auroră
Şi-n aşternut ca lampa lui Aladin dormea...
  Plecat pe ea, ca-n basme, la dulcile-mi şoptiri,
  Ea-mi deschidea comoara întregii fericiri...

Sonet CCXXIX de Vasile Voiculescu

Nu-ţi spun niciun adio: cum n-ai mai exista...
Rămâi doar coaja celei pe care-o iau cu mine...
Ţi-am supt adânc esenţa şi te-am golit de tine...
Plec numai cu splendoarea şi frumuseţea ta;
Las ochii, falşi luceferi, şi iau privirea dragă,
Las buze reci de idol şi iau sărutul lor,
Uit sânii, duc căldura şi forma lor întreagă,
Fur neagra avalanşă de păr când se dezleagă,
Din trup îmbrăţişarea de vrej ameţitor...
Zvârl inima stricată, ce-ţi şchiopătă alene,
Cu scopuri nepătrunse ţesute-n linguşiri
– Când prefăcute lacrimi, când râsete viclene –
Capcană-n chip de suflet ascunsă-n amăgiri...
  Cu tot ce-am strâns din tine curat, ca Prometeu,
  Am să te-alcătui altfel, dar suflet îţi dau eu.

(Luni, 31 decembrie 1956)

Sonet CCXXVIII de Vasile Voiculescu

Nimica nu atinge iubirea mea curată.
Mânii, trădări, zavistii, ce-n zâmbete s-ascund,
Ca umbrele pe-o undă nu lasă nici o pată...
Nu tulburi apa dacă nu e noroi la fund.
Doar pura-ţi frumuseţe în mine se-nfiripă,
Ca-ntr-un cleştar răsfrântă de mii şi mii de ori...
Mi-e de ajuns în treacăt să te privesc o clipă
Şi-ntors din nou în beznă, mă umplu de splendori...
Din ritmul ei vremelnic deodată dezrobită,
Iluminatei inimi alt orizont se naşte,
Cu alte constelaţii de dragoste... Orbită.
Dă înapoi durerea şi nu mă mai cunoaşte...
  Atunci, în creatorul vârtej al poeziei
  Răpindu-te în mine, luăm pasul veşniciei

(Duminica, 30 decembrie 1956)

Sonet CCXXVII de Vasile Voiculescu

Ce nu-ţi scornesc duşmanii cu negre guri fiecare!
Când stau linguşitorii in jurul tău ca roiul,
Ai fi descântătorul şiret din Harlem, care
Momea doar şobolanii cei proşti, sunând cimpoiul.
Zic alţii: unde intri, cobori cu tine Olimpul;
La curte, prin taverne, în port cu mateloţii,
Faci spaţiul de aur, faci primăvară timpul,
În zei schimbi bădăranii, eroi se simt iloţii...
Potrivnicele gaşce te sfâşie în două,
De-o parte, ura oarbă, de alta adulare...
Poveşti, satire, imnuri duium asupra-ţi plouă...
Tu nu vezi înaintea cui zvârli mărgăritare?
  C-un bici pe toţi alungă-i, fără deosebire...
  ...Întoarce-te la mine: eu singur sunt iubire!

(Joi, 13 decembrie 1956)

Sonet CCXXVI de Vasile Voiculescu

E drept că nu-ţi adaug nimic; ba, dimpotrivă,
Îţi fur mereu din raze, în chip ne’ngăduit
Să-mi încălzesc o muză rămasa costelivă,
Ce nu şi-a pus pe frunte un nimb făgăduit...
Dar nu-s nici un uşarnic deprins cu huiduială,
Să-ţi vând poemul şi-apoi un geniu să mă crez;
Delirul meu e-n casă; în lume-s cu sfială,
Cu versurile mele întâi mă flagelez.
Dar cum? Valeţi ignobili au har să te dezbrace?
S-atingă aşternutul cu laba lor de rând?
Când eu te-mbrac cu cerul, închipuind mijloace
Să te feresc de-a pururi de orice ochi şi gând!...
  De ce nu pot fi Zeus, stăpân pe slavi? Acolo
  Te-aş lua , eternităţii să fii un nou Apollo!

(Luni, 10 decembrie 1956)

Sonet CCXXV de Vasile Voiculescu

Vei şti şi tu că plânsul adesea e o rouă
Ce cade milostivă pe sufletul uscat:
Ea, adunând tot cerul într-o bobiţă nouă,
Ţi-adapă rădăcina c-un ţel de mult uitat.
O lacrimă curată e geniul iubirii:
Pe doborâţi ridică din iaduri izbăviţi...
Doar una să-ţi lucească în zările privirii,
Şi vezi, ca Saul, lumea cu ochii dessolziţi.
Ni se făgăduieşte sus, dincolo de moarte,
Un loc unde nu-s lacrimi, suspinele lipsesc;
Ce-am să mă fac acolo dacă ne va desparte,
Fără de-această mană cu care mă hrănesc?
  De nu vei fi cu mine, suflarea-mi să te strângă,
  Învăţ eternitatea cu hohote să plangă.

(Decembrie 1956)