Moartea lupului de Alfred de Vigny

(traducator necunoscut)

Sus, peste luna-n flăcări, nori grei îşi grăbeau drumul
Aşa cum din incendii aleargă-n slavă fumul,
Şi codrii erau negri, şi-adânci în depărtări.
Mergeam tăcuţi prin iarba jilavelor cărări,
Prin bălăria deasă şi spinii-nalţi şi goi,
Când, pe sub brazii-asemeni cu cei din Lande, noi
Zărirăm umbra slabă a unor gheare mari
Lăsate-n hăituire de nişte lupi hoinari.
Ne-am reţinut suflarea ca linişte să fie
Şi paşii-ntrerupându-i. –Nici codru, nici câmpie
Nu suspinau în aer; ci, sus, pe-un stâlp stingher
O jalnică sfârlează ţipa prelung spre cer;
Căci vântu-urcat deasupra lumeştilor hotare,
Mai atingea cu talpa vechi turnuri solitare,
Iar jos, în văi, stejarii, plecându-se pe stânci,
Păreau că dorm pe coate în liniştile-adânci.
Nici un fior, când capul plecându-şi-l ades
Hăitaşul cel mai vârstnic, pe urme-ncet purces,
A cercetat nisipul, culcându-se; curând,
El, care niciodată nu a dat greş vânând,
Ne-a spus părerea-n şoaptă că semnele din tină
Vesteau grozave gheare şi-ascunsa vizuină
A lupilor pereche şi-a celor doi pui mici.
Ne-am scos din cingătoare cuţitele aici,
Şi ascunzând puşti lucii cu sclipătul de moarte
Pas după pas pornirăm dând crengile deoparte.
Trei dintre noi se-opriră şi vrând ca ei să ştiu
Zăresc doi ochi deodată aprinşi ca focul viu,
Şi văd şi patru forme uşoare şi mlădii,
Ce dănţuiau sub lună, acolo, -n bălării,
Aşa cum zburdă veseli, în orice dimineaţă
Ogarii, când stăpânul li se iveşte-n faţă.
Erau la chip asemeni şi-n joc la fel erau;
Dar în tăcere puii de lupi se zbenguiau,
Ştiind că, treaz aproape, şi numai la doi paşi
Doarme-ntre ziduri omul, cumplitul lor vrăjmaş.
Stătea-n picioare tatăl şi, lângă un copac,
Lupoaica împietrită parea statuia-n veac
Ce-o adorau romaniiş crescând sub coapsa ei
Pe Romulus şi Remus, străvechii semizei.
Pe labe-ntinse lupul se-aşează şi, cârlige,
Crispatele lui gheare jos, în nisip, le-nfige.
Pierdut se socoteşte, -ncolţit cum nu gândise,
Retragerea-i tăiată, potecile închise;
Atunci a prins puternic, cu gura-nflăcărată
Pe cel mai ager câine de calda beregată,
Şi nu vrea să-i dea drumul din fălcile-i de-oţel
Deşi potop de gloanţe treceau ca-n ciur prin el,
Deşi c anişte cleşte, cuţite de văpaie
Se-ncrucişau, intrându-i adânc în măruntaie,
Decât în clipa-n care dulăul sugrumat,
De mult timp mort îi cade sub labe sfâşiat.
Abia atunci îl lasă şi ne priveşte lupul.
Până-n prăsele-nfipte cuţitele-n tot trupul,
Îl ţintuiau de iarba scăldată-n al său sânge;
Puşti l-împresoară-acolo şi-n cerc sinistru-l strânge.
El tot ne mai priveşte şi somnul vieţii-l fură,
Lingându-şi negrul sânge ce-i înflorea pe gură,
Şi, fără să încerce de loc a şti cum piere,
El ochii mari şi-nchide şi moare în tăcere.

Alfred de Vigny