Urâtul de Barbu Fundoianu

În casa de tăcere cu iederi şi urzici,
plină de somn de bufniţi cârne , cu ochii mici,
nimeni nu ştie toamna când a intrat în casă,
şi anii de când surpă pereţii, ca să iasă.
Un clopot surd la masa şi la culcat chema;
avea şi-atuncea spartă arama, şi coclea,
şi-l ascultam, cu gura pe lespede, cum geme,
să ţie-n loc molozul şi curgerea de vreme.
Motani de portelană, cu ochii verzi, au tors
plecarea-n lumea-a celor ce nu s-au mai întors ;
dar s-auzeau, în seara cu geamăt de lăuze.,
clapele-ntârziate pe mâini, ca nişte buze.
Poate e mama care motaie-n jilţ, aici –
coase ciorapi de lână moale, pentru bunici.
Dacă-ar cădea odată ploile roşcovane,
prin mădulare-ar curge din nou, ca prin burlane,
şi-ai fi în casa singur, pustiu şi monoton –

ca-n insula vreunui sălbatic Robinson.

Barbu Fundoianu