Numai noaptea de Radu Stanca

Numai noaptea vino, când tăcerea
Se loveşte tainic de fereşti,
Când mă-nchid ursuz în încăperea
Unde stau şi-aştept să te iveşti.

Ca un fur ce vrea să-mi intre-n casă,
Dar s-a prins în curte, printre vreji,
Numai noaptea vino, când se lasă
 O perdea de plumb pe ochii treji.

 Fluturând în urma ta eşarfe
Negurile toate de pe lac,
Fă să înceteze-aceste harfe
Care ziua-ntreagă nu mai tac!

Şi la umbra lunii blestemată
Te apropie-ncet, prin pragu-nchis,
Ca să fii şi mai neaşteptată
Decât ai fi fost, venind prin vis.

Nu-s frumoase zilele, nici calme,
Cât aceste nopţi ce mă-mpietresc.
Dacă vii, bătând uşor din palme,
Numai noaptea vino, când primesc!

Numai noaptea, când e lună plină
Şi pe stânca neagră, lângă-un trunchi,
Presimţindu-şi pântecul, virgină,
Căprioare cad în genunchi,

Când se umple cerul cu şoapte
Pline de mister şi prevestiri,
Numai noaptea vino, când e noapte,
Şi Sibiul tot, un cimitir.

Vino-ncet, ca ora ce-mi aduce
Sărutarea nopţii pe obraz.
Locuiesc la ultima răscruce!
Cheia-i lângă poartă pe zăplaz !

Poem de Radu Stanca

O să rămâi în mine şi după ce-o să pleci,
La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare,
O insulă ciudată cu drumuri şi poteci
Ce nu duc nicăierea sărmana mea plimbare.

O să rămâi în mine şi când vei încerca
Să intri în pădure şi să te pierzi într-însa.
Vezi ! Urma ta săpată e în visarea mea
Şi pot, oricând îmi place, să umblu după dânsa.

Şi te-aş găsi chiar dacă n-ai vrea să te găsesc,
Şi te-aş afla oriunde te-ai ghemui hoţeşte.
Visarea mea e ca un condur împărătesc
Ce numai la piciorul tău zvelt se potriveşte.

O să rămâi în mine şi după ce-o să zbori
Din inima mea neagră, ca un canar din cuşcă.
Tristeţea mea ciudată te va ochi şi-n nori;
Tristeţea mea ţinteşte mai bine ca o puşcă.

Şi te-aş zări oricâte costume ai schimba,
Oricâte măşti ţi-ai pune să nu te pot cunoaşte.
Visarea mea – din sute de mii te-ar descifra.
Tristeţea mea – din sute de mii te-ar recunoaşte.

Biblică de Radu Stanca

La început a fost sărutul
Şi el era pe gura ta...
Depus pe gura mea sfinţi văzduhul,
Şi lumea s-a născut atunci din duhul
Sărutului ce ne unea ...

Dar ape mari cuprinseră uscatul
Şi noi muream tăcuţi sub greul lor ...
Veni atunci o pasăre în zbor,
Pasăre roşie, şi Araratul
Se înălţă din mări biruitor...
Iar noi ne-am ridicat cu el odată
Spre zarea nouă şi înseninată
Purtând peste abisele genunii
Sărutul de la începutul lumii.

Arhimede şi soldatul de Radu Stanca

Să nu te-atingi de cercurile mele,
Ostaş viclean ! Şi nici să nu te-nşele
Asemănarea lor cu arcul tău.
Sunt simple jucării şi nu fac rău.

Nu te uita prostit, cu ochiul acru.
În rotunjimea lor stă actul sacru,
Care-mplineşte sânul, mingea, vasul.
Şi-aceasta nu-i o lance, e compasul ...

Apropie-te mai bine cu sfială,
În rotunjimea lor nu e greşeală.
Şi chiar dacă le vezi întinse-n zgură
Esenţa lor e tot idee pură.

Dacă arunci o piatră-n lac se iscă,
Le vezi stârnind un lac de odaliscă,
În fumuri moi se leagănă agale,
Pe scoici şi melci desfăşură spirale.

 Cerescul cerb le poartă sus în coarne.
Sunt ochiul lui atent când el adoarme.
În forma lor tot cosmosul încape.
Priveşte-le, nebunule, de-aproape !

Zadarnic te-nvârteşti pe lângă poartă ;
Cât timp problema mea rămâne moartă,
Cât mă frământ să-i aflu dezlegarea
Nu-ţi părăsesc, fii sigur, închisoarea.

Căci sau sub ziduri, sau sub cer cu stele,
Înconjurat de cercurile mele,
Fie că dorm pe prund, ori blăni de biber
Cât timp le am pe ele, eu sunt liber !

Frunzele (Elegie de toamnă) de Radu Stanca

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta,

Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.

Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,

Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Fă focul şi preumblă-te prin casă

Fără să spui nimic, niciun cuvânt...

Vreau să mă simt la tine ca acasă,

Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

Învăluită-n straie de culcare

Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem,

Şi deapănă mereu, fără-ncetare,

Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta

Urgie-a toamnei care bântuie...

Şi nu mă întreba în noaptea asta

De ce mă înspăimântă frunzele...

Despărţire de Radu Stanca

Varianta originală
Traducere din română de Cindrel Lupe
Traducere din română de Tudor Mirică
Frunza mea albastra - pe versuri de Radu Stanca - interpretata de Mirabela Dauer si Marian Nistor

Despărţire de Radu Stanca

Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim

Ce-am sfărâmat aseară cu despărţirea noastră

Şi nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim

Eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastră.

O umbră o să stee mereu între noi doi

( Noi care-am fost pe vremuri lipiţi ca două palme

Pe pieptul unei moarte ) şi veşnic între noi

Vor creşte neguri numai în aparenţă calme.

Cuvântul de-altădată nu-l vom mai folosi,

Tăcerea fără seamăn de-atunci n-o vom mai tace.

Vom sta mereu ca zeii deasupra şi vom fi

Cu mâinile pe scuturi severi şi plini de pace.

Trişti, vom cunoaşte ceasul nu după dezmierdări

Ci întrebând în stânga şi-n dreapta trecătorii,

Mai morţi ca morţii, singuri şi fără remuşcări,

Ne vom ciocni în cosmos doar uneori ca norii.

Săruturile noastre cu flăcările lor

N-o să mai incendieze pădurile albastre

Iar sufletele noastre, zburând încetişor,

N-o să se mai înalţe căzând mereu spre astre.

Ca nişte ghimpi vom scoate treptat din amândoi

Aducerile-aminte şi vom privi la chipul

Iubirii care cade şovăitor în noi

Cum dintr-un ţărm de stâncă-ntr-un golf adânc nisipul.

Dar liniştea de-atuncea n-o vom mai regăsi,

Şi singuri vom petrece cele din urmă clipe

În timp ce pescăruşul iubirii va muri

Bătând încă o dată din largile-i aripe…

Traducere din română de Cindrel Lupe:

Rupture

Il nous  faudrait un millénaire pour rebâtir

Ce-qu’on a brisé lors de notre rupture dans la soirée

Et même alors ce n’est pas sûr qu’on pourrait dire

Je suis ta branche en or, tu es ma feuille bleutée.

Une ombre restera toujours entre nous deux pourtant

(Nous qui jadis étions collés comme deux mains

Sur la poitrine d’une morte) mais éternellement

Croîtront des vagues à l’âme apparemment sereines.

Le mot dit autrefois jamais plus nous l’emploierons,

Le rare silence d’antan nous ne le garderons jamais.

Nous resterons au-dessus en tant que dieux et serons

Les mains serrées sur les écus sévères et pleins de paix.

Peinés, nous saurons l’heure non pas d’après câlins

Mais demandant aux gens autour et à la ronde,

Plus morts que les morts, mais seuls et sans remords aucun,

Des fois comme des nuages nous nous croiserons dans le monde.

Tous nos baisers offerts avec leurs flammes d’antan

N’enflammeront plus les mêmes forêts bleues et pâles

De même nos deux âmes, en volant tout paisiblement,

Ne s’élèveront plus encore tombant vers les étoiles.

Comme des épines nous ôterons au fur et à mesure

De nous les souvenirs en reprenant la fable

De la passion qui tombe, chavire dans nos natures

Tel d’un rocheux rivage en golfe profond le sable.

Mais le silence d’antan jamais ne reviendra

Et seuls nous passerons nos derniers instants

Pendant que la mouette de la passion mourra

Une dernière fois des ses grandes ailes battant …

Traducere din română de Tudor Mirică:

L’Ecart

Il nous faudra plus de mille ans pour retrouver

Ce que ce soir notre écart a réussi d’abattre

Et même alors il n’est pas sûr de pouvoir rester

Moi ton rameau en or, et toi ma feuille d’albâtre.

Une ombre va flotter toujours entre nous deux

(Qui fûmes jadis unis comme deux poignets sur une

Poitrine) et entre nous veilleront toujours les yeux

Des nuits qui ne seront qu’en apparence communes.

Le sacré mot d’antan jamais plus n’userons,

Cet hors de pair silence d’alors nous ne pourrons plus taire.

Serons comme les dieux toujours en haut et nous aurons

Les mains sur les boucliers, paisibles et sévères.

Tristes, nous saurons l’heure plus d’après nos caresses

Mais en la demandant autour de nous, hagards,

Morts plus que les plus morts, seuls et sans adresse,

Ne nous heurtant au monde que par le pur hasard.

Nos baisers ardents à leur feu dont la brillance

N’embrasera plus l’âme des forêts mystérieux

Et nos âmes-mêmes, en voletant d’une lenteur immense,

N’élèveront plus leurs ailes en caressant les cieux.

Un à un comme des épines nous arracherons d’en nous

Les vieux souvenirs, en contemplant l’image friable

De notre amour qui entre nous bruine irrésolu

Comme d’une berge rocheuse au golfe profond le sable.

Mais ce silence d’antan on ne le retrouvera,

Chacun ira chercher tout seul ses propres marges,

Tandis que la mouette de notre amour mourra

Faire tressaillir une dernière fois ses ailes larges…

Frunza mea albastra - pe versuri de Radu Stanca - interpretata de Mirabela Dauer si Marian Nistor

Radu Stanca