Iluzia unei insule de Adrian Păunescu

Diseară-i plecarea în insula mea
trăsura de nuc te așteaptă la scară,
ia-ți haine mai groase și nu-ntârzia
căci câini-polițiști s-ar putea să apară.

Nu-ți face probleme, birjarul e mort
și caii sunt morți și trăsura e moartă,
fugim fără martori în nu știu ce port,
în insula mea la cinci capete spartă.

Acolo, vom creste copii monstruoși,
lachei de metal și de mâzgă vor râde,
cu vești ne-or ticsi de la moși și strămoși,
tic-tac telegraful, cadavrelor ude.

Vom trage trei filme color, de deochi,
și le vom trimite în lume de-a rândul,
ca-n sticle băgându-le în câte un ochi,
al patrulea ochi pentru casă păstrându-l.

Și ziua întreagă, noi goi, fără tiv,
pe sănii de foc vom zbura într-o vale,
iar eu, gospodarul, voiesc să cultiv
 grâu dulce și leneș, pe coapsele tale.

Te-aștept deocamdată. E mijlocul verii,
e mijlocul iernii, ciudată poveste;
iar când vei urca e-n zadar să te sperii
trăsura ca moartea părându-ți că este.

E numai iluzie, dincolo-s eu,
te-aștept cu făclii, patru mii șase sute,
zadarnic te sperii ca ninge mereu,
că străjile drumului fumegă mute.

Hai vino și urcă și spune ceva
birjarul e mort, are sânge de cârjă
te-aștept fără martori în insula mea,
port haine de nuc, sunt aproape o birjă.

Iar dacă nu-mi vezi fața ce mi-am găsit-o,
să știi că, în insula mea, totuși sunt,
eu, movila celui mai proaspăt mormânt,
întinde piciorul și calcă, iubito!

Și asta e totul. Plecarea-i diseară
Fantoma trăsurii așteaptă la scară.

Arma mea de Adrian Păunescu

Dacă te întreabă cineva
Ce-mi eşti tu, femeie, soră, fată,
Să răspunzi că tu eşti arma mea,
Singura mea armă-adevărată.

Nu le spune mult mai mult de-atât,
Lasă-i, tot ce vor, să presupună,
Arma mea, mai ai de doborât
Negrul vultur dintre noi şi lună.

Moartea care-mi dă mereu ocol
Trebuie s-o faci să nu mai vină,
Nu uita că joci întregul rol
Şi în întuneric şi-n lumină.

Ştiu că pentru tine n-am permis
Şi că ilegal te port în braţe,
Zică poteraşii ce-au de zis
Eu nu merg la iepuri sau la raţe.

 Eu pe tine te-am întemeiat,
La primejdii şi din somn să scaperi
Şi pe cât sunt eu de-ameninţat
Contra tuturora să mă aperi.

Orişicâte se vor întâmpla
Să rămâi să-mi răcoreşti obrazul
Şi să fii de-a pururi arma mea,
Chiar şi contra mea de va fi cazul.

Lacrimi pentru tatăl învins de Adrian Păunescu

Unde vă duceţi, puteri părinteşti
Şi vă tot stingeţi mereu,
Tată, ce faci şi de ce-mbătrâneşti,
Frate mai mare al meu?

Când eu eram mai tânăr şi tata era tânăr
Jucându-se cu mine, ca-n basme şi minuni
El mă purta pe braţe şi m-arunca pe umăr
Sau ne trânteam prin iarbă ca doi prieteni buni.

Era bărbat puternic, intra cu sacu-n moară,
Nu-l speria nimica, avea puterea sa
Şi mă-nvingea la luptă în fiecare vară
Şi protector şi tandru spre mine surâdea.

Dar a venit o toamnă cu mult porumb de lapte,
Dar a venit o toamnă cum n-aş mai vrea să văd,
În mine era ziua, în tata era noapte.
Şi-a început al vârstei neînfrânat prăpăd.

Noi ne jucam de-a trânta stând umăr lângă umăr
Şi l-am simţit că pică sub umărul meu stâng
Şi-am înţeles că tata, de-atunci nu mai e tânăr
Şi-nvingător în luptă, am început să plâng.

Ca un copil sub mine voia să se agaţe
De-un umăr mai puternic ca să nu-i fie greu
Şi îmi venea să urlu şi-apoi să-l port pe braţe,
Tu, iartă-mă de toate, părinte bun al meu.

A fost cea mai cumplită şi cea din urmă trântă,
Lătrau în depărtare şi-n sângele meu câini,
Am ajutat făptura părintelui meu sfântă
Şi lacrimi de iertare îmi şiroiau pe mâini.

Aş vrea să se întoarcă iar vremea minunată
Când tu în bătălie mă învingeai uşor,
Mai bate-mă o dată şi fii puternic, tată,
Că tu crescând în vârstă şi eu încep să mor.

Îndreaptă către ceruri puternicul tău umăr,
Tu, care-n biruinţă mai cald mă ocroteşti,
Învinge-mă în luptă, să cred că mai eşti tânăr,
Aşează-mă sub braţul tutelei părinteşti.

Niciodată de Adrian Păunescu

Niciodată, niciodată
Să nu uităm de cei mai trişti ca noi.

Un cântec nu-i nimic în lumea asta
Mai bine să-l zdrobeşti şi apoi să taci,
Când el cu o iluzie nu umple
Ghiozdanele copiilor săraci.
Destul cu-atâtea găşti aristocrate,
Ce caută şi-n cântece câştig,
Un cântec nu-i nimic dacă nu face
Mai cald în casele în care-i frig.

Dezmoşteniţii-şi caută o cale
Nenorociţii trec cu paşii grei
Nu ne putem închide-n cabinete
Făcând uşor abstracţie de ei.
Mizeria există până-n oase
Popoare mor şi indivizi decad
Nu-i cântec pe pământ să nu miroasă
A foc, a năduşeală şi a iad.

Şi dacă toate cântecele noastre
Nimic nu sunt şi chiar nimic nu pot
Noi pentru cei săraci şi fără şanse
Suntem mereu datori să facem tot.
Măcar atât din toate să rămână
Din tot ce-am pătimit la focul mic
Un vers, o spovedanie, un cântec
De partea celor care n-au nimic.

Singurătate de Adrian Păunescu

Ceaiul abureşte trist pe masă,
Un tacâm şervetul îl apasă,
N-am nevoie nici de două linguri,
Doamne, cina oamenilor singuri.

Gust şi eu în clipe lungi de veghe
Noaptea pernei fără de pereche,
Sună telefonu-n casa goală:
„Doamnă, mă iertaţi, dar e greseală”.

Va propun un tratament urgent,
Şi s-aveţi încredere, va rog,
Când nu e un alt medicament
Luaţi singurătatea ca pe-un drog.

Cât de dragă-mi eşti, singurătate,
Tu-mi eşti cea mai dragă dintre toate,
Lacrimă în ochiul dintre ape,
Că nici umbra mea nu mai încape.

Tu, singurătatea mea curată,
Totu-ncepe cu „a fost odată”
De durerea ta îmi este bine,
Nu ştiu ce m-aş face fără tine.

Cu tristeţe le trăiesc pe toate,
Dar mai dragă-mi eşti, singurătate,
Cât de necesară-mi eşti tu mie,
Nu te-aş da pe nicio sindrofie.

Doar atât din toate mă omoară,
Izolarea meselor de seară,
Vai, măcar la una dintre cine,
Dumnezeu să bea un ceai cu mine.

Colindul gutuii din geam de Adrian Păunescu

Galbenă gutuie
Dulce, amăruie
Lampă la fereastră
Toată iarna noastră!

Dulce, galbenă lumină
Cum şi eu bălaie-eram
Mi-a pus mama o gutuie
Ce se coace-ncet la geam...
Aş muşca-o dar mă doare
Mă cuprinde-un fel de jind
Şi acum când trece anul
Parc-o simt îmbătrânind.

Mama mea n-avea nici globuri
Nici beteală şi nici stea
Sărbătorile de iarnă
Cu gutui le-mpodobea...
Mi-a pus mama o gutuie
În fereastra dinspre drum
Şi o văd că luminează
N-am puterea s-o consum.

Parcă are-n ea ceasornic
Şi al mamei plânset sfânt
Luminează şi se stinge
O gutuie pe pământ.
Luxul mamei cel mai mare
Când copii ne mai simţeam
Era pâinea de pe masă
Şi gutuia de la geam.

Umbra de Adrian Păunescu

Fiori prin mine umblă
Şi nu am trebuinţă.
Te rog pe tine, umbră,
Să redevii fiinţă.

Eu umbra aceasta pe care
O semeni în sufletul meu,
Cu milă şi tristă mirare
Voi duce-o cu mine mereu.

Şi-apoi într-o zi oarecare,
În care-mi va fi cel mai greu..
Voi pune-o în vechi calendare,
Duminica trupului meu.

Flămând de iubirea întreagă
Pe vremi de amurg mohorât,
Când zodiile noaptea-şi dezleagă
Mă satur c-o umbră şi-atât.

Şi sufletul meu te mai roagă,
Magnetic catarg doborât,
Tu, umbră tăcută şi dragă,
Aşează-ţi fularul la gât.

O umbră se-nchide în mine,
O umbră prin mine trecu.
E-atâta de rău că e bine,
E-atât de mult da că e nu.

Bacovia-şi iese din sine
Şi râde în „a” şi în „u”.
O umbră în viaţă mă ţine
Şi umbra aceea eşti tu.

Ninsoarea de adio de Adrian Păunescu

Aseară cînd ne despărţeam, aseară,
Tot mai era un pic de primăvară,
Şi-acum aruncă ochii pe fereastră,
A viscolit pe despărţirea noastră.

Distanţa s-a-nmulţit cu alb de moarte
Departe s-a făcut foarte departe,
Şi ninge între noi ninsoare mare
Ninsoare de sfîrşit de calendare.

Şi ochii nu mai au ce să mai vadă
Doar urme de jivine prin zăpadă,
De ocnă-i viscolul ce-mi arde rana
Şi-ascult de sub zăpezi Siciliana.

Şi vor veni dezastre de tot felul
Precum anunţă trist violoncelul,
Şi harpa şi pianul mă omoară,
Reverberîndu-mi fulgii de afară.

Mai latră undeva de frig un cîine,
Dar tu ce faci în ziua fără mîine,
De fapt de ce te-ntreb cînd eu din mine
Mi-am interzis să ştiu de-i rău sau bine.

Şi a venit ninsoarea alb-albastru
Să parafeze totul cu dezastru,
Să iasă lupi, agenţii foamei sure,
Din fiecare pîlcuri de pădure.

Să vină, prin oraşe, mari dihănii
Şi caii aburind să tragă sănii,
Şi poşta în aceste vremuri stranii
Să-ntîrzie cu lunile şi anii.

Să vezi şi tu ce strigăt tragic este:
„Să nu-mi mai dai de tine nici o veste",
Deocamdată ninge praf de rază
Şi drumurile noastre se blochează.

Nici nu mai ştiu de-i noapte sau e ziuă,
E doar ninsoarea noastră de adio.

Antiprimăvara de Adrian Păunescu

Ce dacă vine primăvara
Atâta iarnă e în noi
Că martie se poate duce
Cu toţi cocorii înapoi.
În noi e loc numai de iarnă,
Vom îngheţa sub ultim ger,
Orbecăind pe copci de gheaţă
Ca un stingher spre alt stingher.

Şi vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Şi cuiburi şi-au făcut la streşini
Şi lângă mine nu eşti tu.
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost şi sunt şi vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Şi vin nebuni să facă schi.

Şi ninge până la prăsele
Ninsoarea-mi intră-n trupul tot
Un dans de oameni de zăpada
Ce îmbrăţişarea n-o mai pot.
La noi e iarnă pe vecie
Doi foşti nefericiţi amanţi
Ia-ţi înflorirea, primăvară
Şi toţi cocorii emigranţi.

Primăvară, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poţi să pleci suntem reci
Iarnă ni-i pe veci.

Copacii fără pădure de Adrian Păunescu

În povestea copacilor goi
Scârţâind într-o singură uşă
Este vorba de noi amândoi,
Este vorba de foc şi cenuşă.

Doi copaci fără frunze pe drum
După cum îi priveşte înaltul;
Doi copaci prin sărutul de scrum
Aplecându-se unul spre altul.

Spune-mi pădure cu frunza rară
Unde-i iubirea de astă vară;
Nu ştie iarna să se îndure
De noi, copacii fără pădure.

Toată vara au fost numai ploi
Şi-au fost stele în nopţi fără stele
Şi prin toamna şederii în noi
Cade ultima frunză pe ele.

În zadar către tine întind
Nişte crengi ce-mi fuseseră braţe:
Alte uşi se aud scârţâind
De tomnatecul vânt să se-agaţe.

Nu mai suntem decât doi copaci,
Vor veni călători să ne tundă,
Vor lua crengi toţi copiii săraci
Pentru flacăra lor muribundă.

Şi chiar dacă mă vei mai iubi
Peste crivăţul iernii ce vine
Fără braţe, cu ochii pustii,
N-am să am ce întinde spre tine.

A tine, a mine de Adrian Păunescu

Mai miros a tine, mai miroşi a mine,
o să vină vremea să ne şteargă ea,
încercare aspră, misiune grea,
nouă, niciodată, nu ne va fi bine.

Te-am iubit cu moartea în împreunare
te umpleai de mine, iarăşi te vâna,
azi rămâi cu moartea, trista, blânda mea,
eu rămân cu pielea scânteind de sare.

Mai miros a tine, ochii mei sunt plini
de-ale tale lacrimi până în călcâie,
dragoste finală, moartea mea dintâie,
floare-n gelozia sectelor de spini.

Mai vorbesc cu tine trist şi dureros
prin al cărnii noastre-mpreunat miros.

Repetabila povară de Adrian Păunescu

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împuţina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Rugă pentru părinţi de Adrian Păunescu

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Cheamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi aşa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.

Nebun de alb de Adrian Păunescu

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De când mă simt tot mai bogat, de tine,
Şi-mi stau pe tâmple soarele şi luna,
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine.

M-aş jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-aş spune cum te cheamă,
Pătrate negre şi pătrate albe
Îmi covârşesc grădina şi mi-e teamă.

Şi, uite, n-are cine să ne-ajute,
Abia-şi mai ţine lumea ale sale
Şi-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri caută o cale.

Prin gări descreierate - accidente,
Mărfare triste vin, în miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca să te-apropii şi ca să te sperii.

Jur-împrejur, privelişti aberante,
Copii fragili ducând părinţii-n spate,
Bătrâni cu sănii gri de os pe pante
Şi albatroşi venind spre zări uscate.

Mi-e dor de tine şi îţi caut chipul
În fiecare margine a firii,
În podul palmei, dacă iau nisipul,
Simt un inel jucându-se de-a mirii.

Te-aud în bătălii din vreme-n vreme,
Ostaşii gărzii tale ţi se-nchină,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon şi nume de regină.

Fiorul rece prin spinare-mi trece,
Când mi-amintesc cu gene-nlăcrimate
Că tu, de la etajul treisprezece,
Voiai să te arunci, să scapi de toate.

Dar tu-nţelegi, de fapt, că nu se cade
Să-ţi pui în cumpănă întreaga viaţă,
Că nu-s în joc abstractele rocade,
Ci sângele ce fierbe sau îngheaţă.

Neputincioasă, tristă şi frigidă,
Aşa ai fost şi apăreai senină,
Dar cel care-a ştiut să te deschidă
Nu-i fericit, ci îmbătat de vină.

De te lucram sârguincios cu dalta,
De te făceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astăzi eşti, o alta,
Pe care la căldură am trezit-o.

Lăsând ambiţiile de o parte,
Ne aruncăm în marea nemiloasă
Şi-mpreunaţi, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem, din sudoare, sfântă casă.

Pe urmă, vin ceilalţi să ne-o distrugă
Şi ochii tăi mă caută întruna
Şi eu înalţ nefericită rugă,
Purtând pe tâmple soarele şi luna.

Şi te iubesc cu milă şi cu groază,
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră, pentru veşnicie.

Oraţie de nuntă de Adrian Păunescu

Astfel după tine se încheie toate.
Trag oblonul negru la fereastra mea.
Nu mai vreau decepţii, vreau singurătate,
Nu mai vreau iubire, voi abandona.

Avusesem dreptul şi eu, ca oricare,
La o nebunie, la un ultim glonţ
Ultima speranţă, ultima-ncercare
Dar în magazie era doar găblonz.

Nu-i nici o problemă, toate-s foarte bune.
Te-am iubit desigur, cum mi-ar sta să neg...
Şi cu pasiune, şi cu voluptate
Şi credeam în tine, vrednic şi întreg.

Hai, întinde mâna pentru despărţire
Schimbă-ţi telefonul, că şi eu mi-l schimb
Salutări miresei, salutări la mire,
Poate se rezolvă toate între timp.

Întră în mulţime, nimeni n-o să ştie
Două, trei persone care ne-au ascuns,
Eu voi ţine minte scurta nebunie
Şi-ntrebarea noastră fără de răspuns.

Firea ta ciudată n-o voi regăsi-o
Nici n-ar fi nevoie, tu rămâi un mit.
Nuntă fericită, te-am iubit, adio,
Nu întoarce capul, pleacă, te-am iubit!

Vezi că se confirmă bârfa despre mine:
Te-am lasat deodată crud şi nefiresc
Totuşi ţine minte, ţine bine minte
Te salvez de mine fiindcă te iubesc.

Din nou, Dacii liberi de Adrian Păunescu

Noi n-am avut nevoie
Să luam adeverinţe
Că vieţuim acasă,
În patrie la noi,
Am fost şi vom rămâne
De-a pururi dacii liberi
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război.

La Sarmisegetuza,
La focuri, cu Zamolxe,
Şi stelele din ceruri
Din sânge ni se rup.
Nu ne-au învins romanii
Şi-am râs de toţi barbarii
Strigând la ei cu steagul
Făcut din cap de lup.

Această dăm de ştire,
De sub pământul nostru,
Urmaşilor în care
Reinviem acum.
Femeile iubindu-şi
Să nască dacii liberi
Spre răzbunarea noastră
Pe cel din urmă drum.

Numiţi şi ţara noastră
Cu numele ei dacic
Iubiţi pe nou veniţii
După atâţia ani,
Dar veşnic ţineţi minte
Că peste dacii liberi
Au tot călcat invazii
Şi altfel de romani.

Noi am rămas în glie
Şi devenim pădure,
Şi devenim recolte,
Să vă hrănim pe voi,
Şi temelia ţării
S-o întărim cu oase
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război.

Cu tot ce năzăreşte
Din firea noastră veche,
Dăm Romelor de ştire,
Prin ierburi murmurind,
Că numai oboseală
Ne-a aşezat sub scoarţă,
Dar dacă e nevoie
Ne vom scula oricând.

Totuşi iubirea de Adrian Păunescu

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva sa-ntâmplat.

Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.

Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.

Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu.

Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.

Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Îmi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi inchiziţii te cer.

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Dumnezeul salvării de Adrian Păunescu

Închide fereastra, perdeaua o lasă,
Dă zgomotul mării afară din casă,
Dă-mi voie s-aşez fruntea mea pe-al tău pântec,
S-ascult al rodirii şi-al tainelor cântec,

Să fiu tot o rană, să fii tot o rană,
Materia-n fierberea ei grosolană,
Să trecem în moarte din cauze varii,
Cu marea venind către noi ca barbarii.

Eu las adevărul acesta să steie,
Eşti cea mai fierbinte şi dulce femeie,
La noapte, plângând lângă tot ce mă doare,
Pe ochi desena-te-voi, straniu, cu sare.

Dă marea afară din casă şi vino,
Nestinso, neblândo şi iar nestrăino,
Pereche de umbra noptatecă pune
În contul durerii că eşti slăbiciune,

Că inima-mi pica din piept şi mă cheamă,
Că sufletul meu te consideră mamă,
Că norii se-adună şi vremea se strică
Şi eu, stând sub grijă, te ţin ca pe-o fiică,

Dar tu dintre toate mai nouă, mai vechea,
Îmi eşti dulcea umbra, impasul, perechea,
Tu, drama cu mii de soluţii greşite,
Te plâng până ochii îmi ies din orbite.

Fii azi râzătoare, fii azi optimistă,
Soluţia buna e-n noi şi există
Şi dacă, iubito, femeie visată,
Ar fi să ne stingem curând, nu odată,

Din dragostea noastră nebună şi bună,
Cu marea în casă, şi-n pat arşi de lună,
Eu ştiu că s-or naşte sub cinice astre
Alţi doi să repete-ntrebările noastre.

Ţi-ai naşte copilul, ţi-aş naşte copila,
În pumni de olar ar surâde argila
Şi daca nu e Dumnezeu să audă
Ce luptă dăm astăzi cu moartea cea crudă,

Din dragostea noastră, prin timpul prea greu
S-ar naşte el, vindecător Dumnezeul,
Pe tronuri sărace suindu-şi fiinţa
Ar face să cânte prin noi suferinţa.

Iubito, amână secunda fatală,
Să dăm alor noştri şi dramă şi boală,
Copiilor noştri să dăm să învingă
Prin ei tragedia cu chip de seringă.

Dă zgomotul mării afară din casă,
Vreau linişte, linişte, marea m-apasă.
Vreau moartea să vină să lupte cu mine,
Eu sunt cineva, moartea e oarecine.

Şi mută din tine în mine durerea,
Că tot ţi-o voi lua folosind mângâierea
Te-nchină şi crede, în mine te mută,
Cu jale cu tot şi cu clipa temută.

Şi daca se-ngăduie fapta aceasta,
Cu pumnii aprinşi mergi şi sparge fereastra,
Să intre barbara şi tulburea mare
Prin noi în pământul pe care nu-l doare,

Să intre săratele zbateri şi unde
Sub toţi cei ce n-au simţăminte profunde,
Să-mi spele armura, sa-ţi treacă de coapsă,
Căci marea e singura lumii pedeapsă,

Să rupă, în val, santinele de veghe,
Căci marea e singura morţii pereche,
Să vina fatal, consfinţind cu toţi solii
Mutarea în mine a dramei şi bolii,

Să vina să stingă cu tot vicleşugul
Şi lampa din casă şi ochii şi rugul
Şi-apoi să mă ducă departe, departe,
Sătulul de viaţă, bolnavul de moarte,

Să-ţi scriu cărţi poştale pe piele de cegă
Din Marea Niponă, din Marea Norvegă,
Din Marea de Flăcări ce plânge sub mare,
Iubito, pedeapsa, iubito, mirare,

Iubito de neguri, iubito de lună,
Iubito de taină şi jale-mpreună,
Iubito de carne, iubito de şoapte,
Suav miazăzi şi brutal miazănoapte,

Dar astea sunt simple şi bune cuvinte,
Sunt legile care fac vieţi şi morminte,
Dar astea nimic nu înseamnă când vine
O grijă la mine şi moartea la tine.

Apleacă-ţi fiinţa prin ceaţa albastră
Să naştem salvarea din dragostea noastră
Şi roagă-te fiului tău ce e-n tine,
Să vină mai repede, să-ţi fie bine.

Să vina să urle ca mama şi tatăl
Îi sunt duşi la moarte; el şovăie, iată-l,
Da sângele tău, pur şi tânăr, să-l crească
În ritm fără pauză neomenească,

Dă pântecul tău, rodniciei, seminţei,
Fii gazdă nu bolii, ci vieţii, fiinţei,
Tu meriţi pământul să-ti stea sub picioare,
Regină prea blândă şi nemuritoare,

Din mare să-ţi bată mătănii catargul,
Cum buzele tale îşi tânguie arcul,
Cum inima mea te-a găsit şi te ştie
Şi eşti bucurie, şi eşti tragedie.

Hai, vino, în liniştea mea neguroasă,
Dă zgomotul mării afară din casă
Şi-n larmele lumii şi-n templele mării
Să naşti Dumnezeul cinstit al salvării.

Cântec femeiesc de Adrian Păunescu

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte "ele" ce slujesc pe "ei".

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi...

Durerea femeiască de Adrian Păunescu

V-am tot iertat, v-am tot acoperit,
Şi, să mai amânăm, nu-i înţelept,
Ar fi, să recunoaştem, în sfârşit,
Femeia, n-are, totuşi, nici un drept.

Muncim, ca nişte sclave, zi de zi,
Frumoase-am fost, pe cel dintâi traseu,
Şi condamnarea de-a ne urâţi,
Chiar voi, ce ne iubiţi, ne-o daţi, mereu.

Stăm în picioare, încă de cu zori,
Şi vă miraţi că nu mai sunt subţiri,
Dar voi, care vă credeţi tot feciori,
De ce nu arătaţi ca nişte miri?

Pe unde ne daţi dreptul de-a munci,
Lucrăm istovitor, cu voi în rând,
Din când în când, în burţi ne daţi copii,
Iar voi plecaţi la altele, râzând,

Când suferiţi, ne cereţi lângă voi,
Ori vă-mbătaţi, ori aţi trudit prea mult,
Vă plângem, când vă duceţi la război,
Sau când vă speriaţi, la vreun consult.

Eroic v-am iubit nelegitim,
Şi legitim, eroic v-am iubit,
Ne bateţi, ne-nşelaţi şi noi o ştim,
Ba, alteori, intrăm în circuit.

Iar cele care, azi, pe termen scurt,
Vă fură amintirile de ieri,
Îşi vor plăti plăcerea unui furt,
Fatal, cu furtu-aceleiaşi plăceri.

Şi, uneori, păcătuim curat,
Crezând, prin lacrimi mari, de ochi atei,
Că însuşi Dumnezeu este bărbat
Şi nu le înţelege pe femei.

Dar, vai, a fost odată prea frumos,
Ca-n filmele de dragoste a fost,
Şi-acum, ne omorâm sârguincios
Şi zilnic ne distrugem fără rost.

Ne-nvinge viaţa fără orizont
Şi voi ne-nvingeţi, într-un mod câinesc,
Trăim ca nişte văduve de front
Şi mâinile mereu ni se aspresc.

Acum, când auziţi acest reproş,
Priviţi, fără privire, înapoi,
Încuvinţaţi din cap, mărinimoşi,
Şi credeţi că nu-i vorba despre voi.

Şi, totuşi, e vorba despre toţi
Sunteţi la fel de răi şi de flămânzi,
Durerea femeiască pentru soţi,
E-un credit fără giruri şi dobânzi.

Vă e urât cu noi, vă e urât,
Şi ne-aţi ucide, dragilor bărbaţi,
Aşa că vă rugăm numai atât:
Puteţi să ne jigniţi, să ne-njuraţi,
Dar faceţi-o cu tonul coborât
Şi pân-adorm copiii, aşteptaţi.