Adormitul din văiugă de Arthur Rimbaud

E-o groapă cu verdeaţă, în care-o apă cântă,
De ierburi nebuneşte prinzând fâşii de-argint,
Iar soarele-n amiază din mândrul munte-mplântă
Săgeţi : e o văiugă de raze vii mustind.

Cu capul gol, cu gura deschisă doarme-oşteanul,
Un tânăr stând cu ceafa în fragede lăptuci;
El, palid, zace-n iarbă întins sub nor, sărmanul,
Lumina-l plouă-n patul acestei verzi văiugi.

Picioarele ţinându-şi în gladiole, doarme
Zâmbind, precum copilul în timpul bolii calme :
Cald leagănă-l, Natură, căci frigul l-a pătruns!

În nări nici nu mai simte mireasma-ncântătoare;
Cu mina pe piept pusă, el doarme în plin soare.
De două roşii găuri în dreapta e străpuns.

Apariţie de Stephane Mallarme

Varianta originală:
Apparition

Traducători :
C.D. Zeletin
Şerban Foarţă (2010)

Variantă traducere C.D. Zeletin

Se mohorâse luna. Pali serafimi plângând
Visau cu-arcuşu-n mână în aburul plăpând
Al liniştii florale, din lâncede viole
Scoţând suspine albe pe-azurul din corole.
- Erai în ziua sfântă a primului sărut.
Visătoriei mele plăcându-i chinul mut,
Sorbea savant mireasma tristeţii voluptoasă
Pe care, fără caznă şi remuşcări, o lasă
Un Vis când se urzeşte în cel ce l-a urzit.
Mergeam cu ochii ţintă-n pavajul învechit,
Când mi-ai ieşit în cale cu soarele în păr,
Râzând prin înserare… Crezui că-într-adevăr
E zâna de-altădată cu scufa de lumină,
Ce-obişnuia cu somnul, când eram prunc, să vină,
Lăsând în mâna care nici nu-ndrăznea s-atingă,
Buchete parfumate de aştri albi să ningă.

Variantă traducere Şerban Foarţă (2010)

Se-ndoliase luna. Serafi în dulci fiori
De plâns şi cu arcuşul în mână, printre flori,
Lăsau, visând, să curgă din veştede viole
Suspine albe,-n lunec pe azurii corole.
- Era a sărutării dintâi divină zi.
Savanta mea visare, plăcându-i a-mi trezi
Căinţi, gusta savoarea unei tristeţi discrete
Pe care, fără lacrimi, i-o lasă, nici regrete,
Culesul unui mult prea drag Vis cui l-a cules.
Cu ochii în pavajul vetust, şi recules
Umblam, când tu, în stradă şi seara, apărându-mi
Râzând, cu soare-n plete, am tresărit, părându-mi
Că-i zâna ce, pe vremuri, sub luminosu-i bor,
Prin somn de copilandru-alintat lăsa, în zbor,
Din mâini întredeschise, mereu să-mi ningă,-n salbe,
Înmiresmate jerbe de stele mari şi albe.

Apparition

La lune s’attristait. Des séraphins en pleurs
Rêvant, l’archet aux doigts, dans le calme des fleurs
Vaporeuses, tiraient de mourantes violes
De blancs sanglots glissant sur l’azur des corolles.
— C’était le jour béni de ton premier baiser.
Ma songerie aimant à me martyriser
S’enivrait savamment du parfum de tristesse
Que même sans regret et sans déboire laisse
La cueillaison d’un Rêve au cœur qui l’a cueilli.
J’errais donc, l’œil rivé sur le pavé vieilli
Quand avec du soleil aux cheveux, dans la rue
Et dans le soir, tu m’es en riant apparue
Et j’ai cru voir la fée au chapeau de clarté
Qui jadis sur mes beaux sommeils d’enfant gâté
Passait, laissant toujours de ses mains mal fermées
Neiger de blancs bouquets d’étoiles parfumées.

Spleen de Charles Baudelaire

Varianta originală
Spleen

Traducători:
Al. Philippide
Radu Carneci

Variantă traducere Al. Philippide::

Sunt ca un prinţ pe-o ţară de negură stăpân,
Bogat dar trândav, tânăr şi totuşi prea bătrân,
Care de scârba curţii slugarnice şi vane
Stă plictisit cu câinii şi alte lighioane.
Nimic nu-l mai desfătă, nici jocuri, nici vânat,
Nici plebea care moare în curte la palat.
Bufonul, plin de snoave şi tare-n zeflemele,
Nu poate pe-acest bolnav pervers să-l mai înşele;
Luxosu-i pat în rece mormânt e prefăcut
Şi doamnele de-onoare, care-l găsesc plăcut,
Nu ştiu ce desfrânate găteli să mai scornească
Să-l facă pe-acest june schelet să le zâmbească.
Savantul care-i bate monezi n-a izbutit
Din trupu-i să stârpească tot ce e pervertit
Şi-n băile de sânge la Roma renumite
N-a mai putut să-nvie cu leacuri tăinuite
Cadavru-acesta-n care drept sânge curg, încete
Şi-n verzi, clocite ape ce vin din râul Lethe.

Variantă traducere Radu Cârneci:

Sunt ca bogatul rege al unei ţări ploioase,
Îmbătrânit de tânăr, cu-averi neputincioase,
Dispreţuind pe-acei ce credinţă vor să-i joace,
În preajmă-având doar câini-i şi alte dobitoace.
Nimic ne-mai-plăcindu-i: nici şoimi, nici vânătoare,
Şi ignorând mulţimea ce-i piere la picioare.
Bufonul său de suflet şi povestind gângav
Nu descreţeşte fruntea acestui crud bolnav;
Mormânt îi pare patul cu flori în podobire,
Iar damele de-onoare, voindu-şi-l iubire,
Nu ştiu ce transparente veşminte să-şi croiască,
Spre-a-1 face pe-acest june schelet să le dorească;
Savantul care-adesea chiar aur îi inventă,
N-a dat de stricăciunea ce-1 mistuie latentă,
Nici băile de sânge, celebre, atunci, la Roma,
Şi care bătrâneţii ar alunga fantoma,
Acestui timp cadavru n-aduc ceva folos:
În venele-i doar Lethe se scurge-ncet, vâscos.

Spleen

Je suis comme le roi d'un pays pluvieux,
Riche, mais impuissant, jeune et pourtant très vieux,
Qui, de ses précepteurs méprisant les courbettes,
S'ennuie avec ses chiens comme avec d'autres bêtes.
Rien ne peut l'égayer, ni gibier, ni faucon,
Ni son peuple mourant en face du balcon.
Du bouffon favori la grotesque ballade
Ne distrait plus le front de ce cruel malade;
Son lit fleurdelisé se transforme en tombeau,
Et les dames d'atour, pour qui tout prince est beau,
Ne savent plus trouver d'impudique toilette
Pour tirer un souris de ce jeune squelette.
Le savant qui lui fait de l'or n'a jamais pu
De son être extirper l'élément corrompu,
Et dans ces bains de sang qui des Romains nous viennent,
Et dont sur leurs vieux jours les puissants se souviennent,
II n'a su réchauffer ce cadavre hébété
Où coule au lieu de sang l'eau verte du Léthé.

Amurgul de Charles Baudelaire

(Traducere de Al. Philippide)

Şi iată-amurgul molcom, amic cu ucigaşii;
Ca un complice vine înăbuşindu-şi paşii;
Ca un alcov se-nchide înaltul cer de seară;
Şi omul, de nelinişti împins, se face fiară.

Amurg, amurg prieten, dorit cu voie bună
De cel a cărui braţe cinstite pot să spună:
Azi am lucrat! – Amurgul aduce mângâiere
În spiritele roase de-o crâncenă durere,
Şi-alină pe savantul ce-şi simte fruntea grea,
Pe muncitorul care, trudit, să doarmă vrea.

În vremea asta demoni porniţi pe stricăciune
Încep, ca nişte oameni de-afaceri, să se-adune
Şi bat din zbor cu-aripa în geam şi-n jaluzele.
Lucesc lumini lovite de vânt şi, printre ele,
Foind pe străzi Curvia îşi înteţeşte jarul
Şi îşi deschide, poartă cu poartă, furnicarul;
Ea-şi face pretutindeni, pe nesimţite, cale
Ca un duşman ce pune blestemăţii la cale,
Şi colcăie-n mocirla oraşului, adâncă,
Ca viermele ce fură din om tot ce mănâncă.
Bucătării răsună de sfârâială, teatre
Încep să hăulească, orchestre-ncep să latre;
În pensiuni cu oaspeţi gustând la cărţi delicii,
Printre coţcari îşi află cocotele complicii;
Şi tot aşa pungaşii se pregătesc şi ei
Să-şi facă meseria şi lucrul cu temei,
Să spargă uşi, casete şi-ncuietori subtile,
Cu-amantele să aibă de trai câteva zile.

În clipa asta gravă fii, suflet, fără teamă
Şi zbieretele-acestea nu le lua în seamă.
E ceasul când durerea pe cei bolnavi îi scurmă!
De gât îi strânge Noaptea; destinul lor se curmă;
Se-ndreaptă spre obşteasca prăpastie finală;
De-oftatul lor spitalul e plin. – Fără-ndoială
Că mulţi acasă, seara, nicicând n-au să mai vină
Să afle, lângă-un suflet iubit, gustoasa cină.

Şi mulţi căminul paşnic nici nu l-au bănuit
Şi niciodată poate că-n viata n-au trăit.

Zorii zilei de Charles Baudelaire

(Traducere de Al. Philippide)

Sunase deşteptarea pe la cazărmi, şi-o boare
Din vântul dimineţii sufla în felinare.

La vremea asta visuri cu jocul lor drăcesc
Pe-adolescenţii oacheşi în pat îi răsucesc;
Şi lampa, ochi cu rană, începe să se zbată,
Punând pe luciul zilei o sângerie pată,
Iar sufletu-n robie dat trupului şi silei,
Imită lupta lămpii cu strălucirea zilei.
Cum un obraz în lacrimi e şters de vânt, văzduhul
E-nfiorat de lucruri ce-şi dau în umbră duhul.
Şi-i frânt de scris bărbatul, femeia de iubit.

Prindeau ici colo hornuri să fumege grăbit..
Femeile de stradă, cu-nvineţite pleoape,
Plecaseră în somnul lor tâmp să se îngroape,
Calicele, târându-şi uscaţii, recii sâni,
Suflau s-aţâţe focul şi îşi suflau în mâini.
Sosise ceasu-n care de frig şi griji hursuze
Se-ncrâncenă durerea femeilor lehuye;
Ca un oftat ce-l curmă un val de sânge roş,
Tăia departe pâcla un cântec de cocoş;
Mormane mari de ceaţă zăceau pe edificii,
Şi muribunzii jalnici, prin funduri de ospicii,
Îşi horcăiau suflarea din urmă-necăcioasă.
Stricaţii, frânţi de munca lor grea, veneau acasă.

Şi-n timp ce aurora de-a lungul Senei goale,
În rochie roz-verde prin frig păşea agale,
Sărind din somn Parisul îşi aduna în grabă,
Uneltele şi, harnic bătrân, pornea la treabă.

Pisicile de Charles Baudelaire

Varianta originală:
Les Chats

Traducători:

Nicu Porsenna
George Pruteanu
N. Davidescu
Radu Cârneci
Autor necunoscut

Variantă traducere Nicu Porsenna

Savanţi severi, plecaţi pe luneta planetară,
Ca şi amanţi frenetici, când vârsta li-e-n declin,
Iubesc voinica, blânda pisică din cămin,
Ca ei de rebegită, ca ei de sedentară.

Prietene ştiinţei şi voluptăţii vii,
Ele iubesc tăcerea şi-au spaimă de tenebre;
Le-ar folosi şi Iadul la cursele-i funebre,
De şi-ar pleca trufia felină spre-a servi.

Visând, ele s-aşează în nobilă ţinută,
Ca sfincşii ce-n deşerturi contemplă zarea mută,
Sau dorm în pacea nopţii şi-a visului etern;

Le luce magic coapsa de scânteieri mobile,
Şi pulberi, ca nisipuri de aur ce se cern,
Le scapără prin stranii şi mistice pupile.

Variantă traducere George Pruteanu

Amanţii pătimaşi şi cărturarii sobri
Îndrăgostesc asemeni, la vârsta de mijloc,
Pisicile robuste, căminului mândrie,
Urând ca ei răceala, ca ei zăcând în loc.

Prietene-ale şti'nţei şi ale voluptăţii,
Se ascund în întuneric şi în tăceri rămân;
Ereb le-ar crede, poate, funebri soli ai morţii,
De şi-ar pleca orgoliul, îngăduind stăpân,

Când zac, li se confundă princiarele-atitudini
Cu sfincşii ce veghează-n afund de solitudini,
Părând că dorm într-una un vis fără sfârşit;

În şoldul viu – scânteie; iar ochiul lor e plin de
Sclipiri de aur care, ca un nisip vrăjit,
Nedesluşit şi mistic, pupila le-o aprinde.

Variantă traducere N. Davidescu

Înamoraţii vajnici şi recii cărturari
Îndrăgostesc, odată porniţi spre batranete,
Pisicile, mândria căminului, semeţe;
- Ei, friguroşi ca ele, ca ele sedentari.

Prietene-ale ştiinţei şi voluptăţii, în
Tăcere şi-n oroarea tenebrelor se-neacă:
Ereb le-ar lua poate drept cai ai morţii dacă
Mândria le-ar da voie să-ngăduie stăpân.

Odihna lor îmbracă regalele-atitudini
De sfincşi lungiţi prin funduri de-ntinse solitudini
Şi parcă-n visuri fără fruntarii adânciţi;

În blănuri o lumină de vrăji le scânteiază,
Şi-un fin nisip de aur, prin ochii lor măriţi,
Nedesluşit şi mistic, pupila le-o-nstelează.

Variantă traducere autor necunoscut

Savanţi aspriţi de studii şi-ndrăgostiţi zeloşi
Iubesc, când toamna vieţii asupra lor se lasă,
Pisicile mari, blânde, podoabe-n orice casă,
Şi ei, ca ele, trândavi, ca ele friguroşi.

Prietene ştiinţei, plăcerilor depline,
Tăcerea beznei cată şi spaimele ei mari;
Ereb le-ar fi pus între funebrii-i telegari,
Daca puteau sub juguri mândria sa-si închine.

Iau nobile-atitudini în meditări adânci,
Ca în singurătate mari sfincşi lungiţi pe brânci,
Părând în visul fără sfârşit să se afunde;

Scântei vrăjite-aruncă din şalele fecunde
Şi, fin nisip, fărâme de aur ies din ele,
Împovărând pupila lor mistică de stele.

Variantă traducere Radu Cârneci

Foşti amorezi şi oameni cu-adâncă-nvăţătură
Iubesc deopotrivă, când li se-adună anii,
A casei lor podoabă de linişte: motanii,
Ca ei de singuratici şi dornici de căldură.

Prieteni ai ştiinţei şi-ai rarelor plăceri
Ei caută alinul în tainice tenebre;
I-ar fi-nhămat Erebus la carele-i funebre,
De nu le-ar fi mândria supusă la poveri.

Visând în nemişcare au nobile-atitudini
De sfincşi lungiţi la soare în vaste solitudini,
Şi stau în adormire visând la nesfârşit.

Pe şalele bogate au scânteieri vrăjite,
Fărâme mici de aur ca un nisip topit
În mistice pupile sclipesc abia zărite.

Les Chats

Les amoureux fervents et les savants austères
Aiment également, dans leur mûre saison,
Les chats puissants et doux, orgueil de la maison,
Qui comme eux sont frileux et comme eux sédentaires.

Amis de la science et de la volupté
Ils cherchent le silence et l'horreur des ténèbres;
L'Erèbe les eût pris pour ses coursiers funèbres,
S'ils pouvaient au servage incliner leur fierté.

Ils prennent en songeant les nobles attitudes
Des grands sphinx allongés au fond des solitudes,
Qui semblent s'endormir dans un rêve sans fin;

Leurs reins féconds sont pleins d'étincelles magiques,
Et des parcelles d'or, ainsi qu'un sable fin,
Etoilent vaguement leurs prunelles mystiques.

Moartea amanţilor de Charles Baudelaire

(Traducere de Al. Philippide)

Vom avea divanuri molcom parfumate
Şi profunde paturi largi ca un mormânt
Iar pe etajere vor fi flori ciudate
Pentru noi crescute sub un cer mai sfânt.

Inimile noastre, facle minunate,
Pân-la fund vor arde cu suprem avânt
Şi-n oglinda minţii noastre-ngemănate
Focul pân-la capăt va trăi resfrânt.

Într-o sfântă seară roză şi albastră
Vom schimba un fulger din iubirea noastră,
Încărcat de-adio, ca un lung suspin;

Şi pe urmă-un Înger, crainic de departe,
Va aprinde iarăşi, vesel şi senin,
Ştersele resfrângeri, flăcările moarte.

Dulapul de Arthur Rimbaud

(Traducere de Petre Solomon)

E un dulap cu trupul cioplit dintr-un stejar
Ce-a prins a bătrâneţii blajină-nfăţişare.
Cum stă deschis, îşi toarnă în umbră – ca-n pahar
Un vin străvechi, - miresme ciudat de-ameţitoare.

În maldărul de boarfe se află tot ce vrei:
Îngălbenite rufe, cu iz de levănţică,
Dantele vechi, şi cârpe de prunci sau de femei,
Basmale cu balauri, purtate de-o bunică.

Găseşti medalioane, şuviţe lungi de păr, -
Cărunt sau blond, - portrete, uscate flori de măr,
Al căror iz se-mbină cu mirosul de poame.

Dulap străvechi, în tine ascunzi atâtea drame!
Şi-ai vrea să-ţi spui povestea, urechea să ne-o saturi,
Când îţi deschizi, c-un trosnet, enormele canaturi.

Unei trecătoare de Charles Baudelaire

Varianta originală:
À une passante Charles Baudelaire

Traducere limba engleză:
A Passer-by (Roy Campbell)

Traducere limba română:
Radu Cârneci
Al. Philippide

Variantă traducere Radu Carneci

Nepotolită, strada în jurul meu vuia.
Înaltă şi subţire, în doliu majestos
Trecu atunci femeia, şi-n gest melodios
Veşmântul de mătase uşor îşi unduia.

Ce nobilă statură! Iar pasul ca un lied e!
Şi îi băui fiinţa ce-o risipea, regină,
Din ochii săi, cer vânăt care furtuni înclină:
Chemare fascinantă, plăcere ce ucide.

Un fulger... apoi noaptea!... — Superbă zeitate
Tu, care, c-o privire, mi-ai pus în suflet clipa,
Ne-om revedea aievea, sau în eternitate?

Te-ai dus şi niciodată îşi flutură aripa!
Ah, nu ştiam nici unul ce zare ne-a ales;
Te-aş fi iubit, minune! Iar tu ai înţeles.

Variantă traducere Al. Philippide

Asurzitoare, strada în jurul meu mugea.
Înaltă şi subţire, durere maiestuoasă
În voalurile-i negre de doliu fastuoasă
Şi mândră, o femeie trecu prin faţa mea

Cu sprinten mers şi zvelte picioare statuare.
Eu mă-mbătam privind-o si beam, ca pe-un venin,
Din ochiul ei, cer vânat de uragane plin
Plăcerea ce ucide şi vraja care doare

Un fulger…apoi noaptea! – Făptură fără drum,
Tu care cu-o privire m-ai renăscut deodată,
Abia în veşnicie te voi vedea de-acum?

În alte parţi, departe! Târziu! Sau niciodată!
Căci nu-mi cunoşti cărarea, nu ştiu spre ce mergeai,
O, tu zadarnic dragă, o tu care ştiai!

À une passante

La rue assourdissante autour de moi hurlait.
Longue, mince, en grand deuil, douleur majestueuse,
Une femme passa, d'une main fastueuse
Soulevant, balançant le feston et l'ourlet;

Agile et noble, avec sa jambe de statue.
Moi, je buvais, crispé comme un extravagant,
Dans son oeil, ciel livide où germe l'ouragan,
La douceur qui fascine et le plaisir qui tue.

Un éclair... puis la nuit! — Fugitive beauté
Dont le regard m'a fait soudainement renaître,
Ne te verrai-je plus que dans l'éternité?

Ailleurs, bien loin d'ici! trop tard! jamais peut-être!
Car j'ignore où tu fuis, tu ne sais où je vais,
Ô toi que j'eusse aimée, ô toi qui le savais!

A Passer-by

The deafening street roared on. Full, slim, and grand
In mourning and majestic grief, passed down
A woman, lifting with a stately hand
And swaying the black borders of her gown;

Noble and swift, her leg with statues matching;
I drank, convulsed, out of her pensive eye,
A livid sky where hurricanes were hatching,
Sweetness that charms, and joy that makes one die.

A lighting-flash — then darkness! Fleeting chance
Whose look was my rebirth — a single glance!
Through endless time shall I not meet with you?

Far off! too late! or never! — I not knowing
Who you may be, nor you where I am going —
You, whom I might have loved, who know it too!

— Roy Campbell, Poems of Baudelaire (New York: Pantheon Books, 1952)

Alte variante în limba engleză aici.

Cimitirul marin de Paul Valery

(Traducere de Ştefan Augustin Doinaş)

"Suflete iubit, nu năzui către
viaţa fără moarte, ci epuizează
resursele posibilului."
PINDAR, Pythice, III


Acest pod calm cu porumbei cuminte
Palpită între pini, între morminte;
Amiaza dreaptă ţese-aci-n scântei
Marea, mereu din-nou-pornita mare!
După-o gândire, ce răsplată mare
Să-ţi pierzi privirea-n linişte de zei!

Ce pur efort de mici sclipiri consumă
Atâta diamant mărunt de spumă,
Ce pace pare-a se-nălţa sub cer!
Când peste-abis un soare se aşterne,
Urzeală pură-a cauzei eterne,
Timpul scânteie, Visu-i adevăr.

Tezaur fix, blând templu al Minervei,
Masă de calm, tribut plătit rezervei,
Apă semeaţă, Ochi ce ţii ca-n nod
Atâta somn bogat sub văl de pară,
Tăcere-a mea!... Clădire-n suflet, clară,
Dar copleşit de ţigle de-aur, Pod!

Altar de Timp, ce-ntr-un suspin încape,
Împrejmuit de văzul meu de ape,
În punctul-acesta sui, cu el mă-nvăţ;
Şi ca spre zei ofranda mea supremă,
Senin scânteietoarea mării stemă
Aruncă-n sus un suveran dispreţ.

Cum fructul piere în plăceri pe limbă,
Cum în deliciu-absenţa i se schimbă
În gura-n care-şi pierde forma lui,
Îmi sorb aici anticipându-l fumul,
Şi cerul cântă-n sufletul ca scrumul
Schimbarea-n zvon a ţărmilor verzui.

Cer drept, cer clar, vezi cum mă schimb de-odată!
După-atâtea trufie, de-o ciudată
Lene, dar plină de puteri, scăpând,
Mă dau acestui spaţiu ce străluce,
Peste morminte umbra mea se duce
Şi-mblânzeşte pasul ei plăpând.

Cu sufletu-n solstiţiu, arsă jerbă,
Eu te susţin, justiţie superbă
A razelor cu nemilos pumnal!
Pe treaptea cea dintâi te-ntorc, senină;
Priveşte-te!... Dar pentru-a da lumină
Ursuze umbre-şi cer un rol egal.

O, doar al meu, în sine-mi, numai mie,
Sub inimă, pe prag de poezie,
Între neant şi faptul pur, aştept
Ecou-atâtor vagi, interne ranguri,
Amar şuvoi sonor de sumbre ganguri
Sunând un gol mereu vestit în piept!

Ştii tu, captivă falsă din frunzare,
Golf mâncător de palide grătare,
Pe ochii mei închişi, de taine grei,
Ce corp spre leneşu-i sfârşit mă-ndrumă,
Ce frunte-l cheamă în osoasa humă?
O stea gândeşte aici la duşii mei.

Sfinţit, închis, cu foc abstract de linii,
Fragment terestru oferit luminii,
Îmi place-acest podiş cu torţe-n el,
Compus din aur, pietre, trunchiuri sumbre,
Cu-atâtea marmuri peste-atâtea umbre;
Peste morminte-mi doarme-un val fidel!

Căţea splendidă, alungă idolatrii!
Când ca păstor zâmbind acestei patrii
Însingurat pasc, miei misterioşi,
Alba mea turmă de morminte lente,
Goneşte porumbiţele prudente,
Visele vane, îngerii curioşi!

Ajuns aici, ce va mai fi e lene.
Insecta roade seceta-n antene;
Şi totu-i ars, căzut, primit în dar
În aer pentru-o aprigă esenţă...
Iar viaţa-i vastă, beată de absenţă,
Amaru-i dulce, spiritul e clar.

Cei morţi stau bine-ascunşi aici sub haina
Ţărânii calde ce le suge taina.
Amiaza sus, Amiaza, gând pătruns
De sine, se gândeşte-n nemişcare...
Frunte completă, naltă-ncoronare,
Eu sunt în tine schimbul cel ascuns.

Pe mine doar mă ai să-ţi ferec teama!
Căinţa, îndoiala mea şi drama
Sunt zgura marelui tău diamant...
Dar jos, în noaptea lor de marmuri, deasă,
La rădăcini de-arbuşti o vagă rasă
A şi trecut spre tine, dezarmant.

Ei s-au topit într-o absenţă mată,
A supt argila ostia curată
Şi harul vieţii a trecut în flori!
Ah, unde-i graiu-acestor buze sparte,
Felul de-a fi, şi sufletul aparte?
Doar viermii torc unde năşteau plânsori.

Strigătul scurt al fetei gâdilate,
Privirea, dinţii, pleoapele muiate,
Fermecătorul sân atras de foc,
Sângele gurii date fără preget
Şi darul ultim, apărat cu-un deget,
Totul se-ngroapă şi reintră-n joc!

Iar tu, brav suflet, speri un vis ce n-are
Această mască a minciunii, care
Din val şi-argint aici se lămuri?
Cânta-vei când vei fi doar boare pură?
Nu! Toate trec! Prezenţa mea e bură,
Chiar sfântul neastâmpăr va muri!

Tu, neagră nemurire poleită,
Consolatoare-ngrozitor boită,
Ce faci din orice moarte sân matern,
Minciună mândră şi pioasă scuză!
Cine nu ştie, cine nu refuză
Acest vid craniu şi-acest râs etern!

Părinţi adânci, voi frunţi nelocuite,
Ce sub povara de lopeţi zvârlite
Sunteţi pământ, şi paşii ne-aţi uitat,
Adevăratul vierme, care roade,
Nu-i pentru voi zăcând sub reci arcade,
El vrea ce-i viu, el mie-mi este dat!

Iubire, sau de mine însumi ură?
Mi-atât de-aproape-ascunsa-i muşcătură
Că zeci de nume, toate, îi convin!
Ei şi! El vede, vrea, visează, atinge!
Îi place carnea mea, mi se prelinge
Chiar în culcuş, şi-ntreg îi aparţin!

O, Zenon! Crude Zenon din Eleea!
Rănitu-m-ai tu cu săgeata-aceea
Ce sună, zboară, nezburând deloc!
Mă nasc la zvon, şi mor de fier! Ah, soare!...
Umbră de broască, sufletului care,
Ahile-n mers, stă ţintuit pe loc!

Nu, nu!... Hai, sus! În clipa ce pândeşte!
Corp, sparge-această formă ce gândeşte!
Tu soarbe, piept al meu, născândul vânt!
Noi prospeţimi, din mare exalate,
Îmi dau iar suflet... O, vigori sărate!
În valuri, spre-a sălta mai viu, m-avânt!

Da! Vastă mare-ntr-un delir stârnită,
Piele de leu, hlamidă găurită,
De mii şi mii de idoli mici, solari,
Hidră-absolută-n vraja cărnii-albastre
Mereu muşcându-ţi coada grea de astre-n
Tumult asemeni unei linişti mari,

Se-nalţă vântul!... Viaţa-şi cere partea!
Un aer amplu-mi frunzăreşte cartea,
Din stânci talazul spumegă subit!
Zburaţi în zare voi, orbite pagini!
Voi, unde, spargeţi! spargeţi în paragini
Acest pod calm de pânze ciugulit!

Balada Limbilor Pizmaşe de Francois Villon

Traducători:

Dan Botta (1956)

Romulus Vulpescu (1958)

Neculai Chirica (1983)

Variantă traducere Dan Botta (1956)

În săricică° roşă, 'n şar° pietros,
În var nestins, salitru° şi-apă vie,
În plumb topit, spre-a le răzbi vîrtos
În său şi-n smoală stinse în leşie
Făcută din pişat si scîrnăvie,
În lăuturi de gaibe° cu jupele°,
În răzături de tălpi şi vechi obiele,
În crov° de-aspide°, 'n ierburi ucigaşe,
În fiere de bursuc, de lup, de helge°
Să fie fripte-aceste limbi pizmaşe!

În creieri de motan,  la-nnot fricos,
Lai° şi bătrîn, făr' dinte în gingie,
Sau de zăvod, de tot atît folos,
Turbat în bale şi-n veninoşie.
În spumă de catîrcă-belalie°,
Tăiată de-a-măruntu din sîmcele°,
În  ape-n care-şi  bagă bot şi piele
Guzgani, broscoi şi lighioi vrăjmaşe,
Şopîrle, şerpi şi alte păsărele,
Să fie fripte-aceste limbi pizmaşe!^1
.
În viu-argint, pe mîini primejdios,
Şi-ntr-un buric de sălămîzdră vie,
În sînge-ntins pe scîndurele, jos,
Pe la bărbieri, cînd luna plină-nvie:
Una e neagră, alta prăzulie;
În carchini°, trînji° şi-n căzile acele
În care doici îşi moaie-a lor făşcele°;
În spălături de fete drăgălaşe,
(Cin' nu pricepe n-a urmat la ele)
Să fie fripte-aceste limbi pizmaşe!

ÎNCHINARE:
Mări, trece toate-aceste bucăţele,
De n-ai cumva saci, site şi reţele,
Prin fundu-unei izmene  buclucaşe;
Dar, mai întîi, în scîrnă de purcele
Să fie fripte-aceste limbi pizmaşe!

Variantă traducere Romulus Vulpescu (1953)

În şoricioaică, smoală, ţipirig;
În var nestins, seu, zemuri de ciupearcă.
În plumb topit, (mai bine-aşa se frig !);
Cît şi-n leşie,-n care să se stoarcă
Bahlemuri° de Jidaucă şi pişoarcă;
În zoi de zgănci° leproase cu clăbuci;
În răzuieli de tălpi din rupţi tuzluci°;
În sîngiuri° de năpîrci şi-unsori de moaşe;
În fieri de lupi, de vulpi şi de bursuci,
Răsfripte fie-aceste limbi pizmaşe!

În crieri de cotoi scîrbit de peşte,
Mîrtan bătrîn, ştirb, negru mai ales;
De javră, care tot atît plăteşte,
În balele-i curgînd, turbate ce-s;
În spume de catîr cu tignafes°,
Tocat mărunt de foarfeci, întru totul;
În ape-n care şoacăţi° vîră botul
Şi broaştele rîioase-şi fac sălaşe,
Iar şerpi şi cu şopîrle trec de-a-notul,
Răsfripte fie-aceste limbi pizmaşe!¹

Şi în chezap°, primejdios de-aproape,
Şi în buric de-aspidă°, şi-n gurguie°;
În sînge ce se uscă prin năstrape°
La bărbieri, cînd luna plină suie;
(O pată-i neagră, alta e verzuie !)
În bube, trînji şi-n jeg rămas în băi
În care doici lăiesc la budigăi°;
Şi în lături de fete de codoaşe
(De nu pricepi n-ai fost prin cuplărăi°)
Răsfripte fie-aceste limbi pizmaşe!

ÎNCHINARE
Măria Ta, de n-ai astar°, nici saci.
Ăst prînz de soi tu strecură-l dibaci
Prin fund de braci cu scîrnă-n gogoloaşe.
Ci mainainte,-n balegi de godaci°,
Răsfripte fie-aceste limbi pizmaşe!

Variantă traducere Neculai Chirica (1983)

În şoricioaică, în arsenic tare,
în orpiment°, silitră°, var curat,
în plumb topit, că arde şi mai tare,
în său şi smoală-n care s-au spurcat
jidăucile cu scîrnă şi pişat
în zoaie de picioare împuţite,
în jeg de tălpi şi-obiele flendurite,
în sînge de năpîrci şi zoft° de boaşe°,
în fieri din lupi, vulpi şi bursuci storcite,
prăjite fie limbile pizmaşe!

În creier de mîrtan° spăimos, ne-nstare
să prindă peşte, ştirb şi îngălat,
sau de dulău la fel ca arătare
lovit de turbă-n bale şi scuipat.
în zgaibă de catîr răsofticat,
tocat mărunt cu scule ascuţite,
în bălţile de şobolani bîhlite°,
de broaşte şi-alte lighioi vrăjmaşe,
(şerpi şi şopîrle, păsări cufurite)
prăjite fie limbile pizmaşe!¹

În sublimatul gata să omoare
şi în buric de vipere-ngălat,
în sîngele ce-ntins pe uscătoare
de bărbieri, cînd luna s-a rotat
(cînd negru, cînd verzui stînd închegat),
în şancru, trînji şi-n căzile-mpuţite
de cîrpa-n sînge-a doicelor mestrite°,
în spălătura curvelor poznaşe,
(de nu pricepi, n-ai dat de-aşa ispite!),
prăjite fie limbile pizmaşe!

ÎNCHINARE:
Stăpîne, de n-ai ciur, dîrmon° sau site
atunci strecoară cele pomenite
printr-un nădrag murdar la fund, din faşe;
da'ntîi în scîrna scroafelor spîrcite°
prăjite fie limbile pizmaşe!

Notă: Aceste traduceri au fost preluate de aici...

Albatrosul de Charles Baudelaire

Varianta originală:
L'Albatros

Traducători:
Ion Caraion (1966)
Romulus Vulpescu(1953)
Alexandru Philippide(1957)
Nicolae Iorga(1938)
Tudor Arghezi(1923)
Tudor Arghezi(1938)
George Pruteanu

Variantă traducere Ion Caraion

Adeseori, naierii, ca să se-amuze, prind
Prind albatroşi, mari păsări ce le petrec pe mare
Plecările în larguri, molatec însoţind
Corăbii de mătase peste genuni amare.
Şi-abia-i aduc pe punte pe regii-acestor salbe
De-avînturi peste-azururi, că temeraru-n trînte
Îşi lasă-ncet perechea aripilor lui albe
S-alunece pe-alături ca două vîsle frînte.

O,-naripat al zării drumeţ stîngaci şi tînt
- Ce caraghios în lanţuri, frumos odinioară! -
Unu-i agaţă-o pipă de plisc; din ars pămînt,
Şi-altu-l maimuţăreşte pe şchiopul care zboară.

Poetul e asemeni cu prinţul peste nouri
Ce-ncumetă furtuna şi ia-n de rîs săgeata.
Zvîrlit pe ţărmul lumii şi-n ploaia de ecouri,
Aripele-i gigante-l împiedică, şi gloata.

Variantă traducere Romulus Vulpescu (1953)

Ca să petreacă-n larg, matrozii,-ades, pe nave,
Prind albatroşi imenşi pe mări navigatori,
Ce-n drum petrec plutind cu fîlfîiri trîndave
Etrava lunecînd pe-amarele vîltori.

Abia i-au coborît pe punţile de bîrne,
Că regii din azur cu albe-aripi par grei,
Lăsîndu-le stîngaci şi jalnic să atîrne
Ca nişte vîsle mari alăturea de ei.

Ce gîrbov pelerin cu aripi, fără vlagă!
El, mai demult frumos, e comic şi e slut!
În şchioapăt unu-n rîs ia pasărea oloagă
Şi ciocul sîcîit cu o lulea de lut!

Poetul e şi el prinţ rudă sus cu norii,
Deprins cu mari furtuni, rîzîndu-şi de arcaş;
Îl huduie-n exil, jos, batjocoritorii,
Îl stînjenesc la mers aripi de uriaş.

Variantă traducere Alexandru Philippide (1957)

Din joacă, marinarii pe bord, din cînd în cînd,
Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare,
Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blînd,
Corabia pornită pe valurile-amare.

Pe punte jos ei care sus în azur sînt regi
Acuma par fiinţe stîngace şi sfioase
Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi,
Ca nişte vîsle grele s-atîrne caraghioase.

Cît de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!
Frumos cîndva, acuma ce slut e şi plăpînd!
Unu-i loveşte pliscul cu gîtul unei pipe
Şi altul fără milă îl strîmbă şchiopătînd.

Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi rîde de săgeată şi prin furtuni aleargă;
Jos pe pămînt şi printre batjocuri şi ocări
Aripile-i imense l-împiedică să meargă.

Variantă traducere Nicolae Iorga (1938)

Adesea, ca o glumă uşoară, echipajul
A prins pe albatroşii, largi zburători de mare,
Ce urmăresc, ca leneşi tovarăşi, pe silajul
Ei, nava lunecîndă pe-adîncurile-amare.

Abia i-au pus pe scînduri, ajunşi acum o pradă,
Şi-aceşti regi din văzduhuri, acum stîngaci, mişei,
Îşi lasă mizerabil aripile să cadă,
Ca mari lopeţi lăsate alăturea de ei.

Stîngaci se mai arată cel ce trecea zburînd:
Frumosul de odată e-urît şi caraghios;
Vezi unul cum luleaua pe pliscu-i o arată
Şi altul cum imită infirmul şchiopătînd.

Asemenea-i poetul cu-acest domn printre nori
Ce caută furtuna şi de arcaşi nu-i pasă
Ca surghiunit în ţernă, hulit de trecători,
Aripile uriaşe să mearg-aci nu-l lasă.

Variantă traducere Tudor Arghezi (1923)

Ca să se joace uneori unii marinari
Prind albatroşii, păsări tăcute ale zării,
Care-nsoţese de-aproape, ca nişte steaguri mari,
Corăbiile duse de răzvrătirea mării.

Abia lăsaţi din braţe pe scînduri, subt catarg,
Acestor şoimi puternici ai marelui azur
Încep să le atîrne, ca un veşmînt prea larg,
Aripele greoaie, din umeri, împrejur.

Înfruntătorul bolţii e-acum stîngaci şi şui.
Semeţ pîn'adineaori, viteazul s-a prostit.
Glumind, un om îi vîră în cioc luleaua lui
Ori îl maimuţăreştc cu mersul izmenit.

Asemeni e poetul cu Prinţul dintre nori.
Stăpîn peste furtună, prăpastie şi vînt,
E-mpiedicat să meargă, hulit de muritori,
Cînd aripile-i vaste l-aruncă de pămînt.

Variantă traducere Tudor Arghezi (1938)

Ca să petreacă, după un obicei al lor,
Corăbierii mării prind albatroşi din zbor.
Aceşti giganţi ai zării, cu penele de săbii,
Copilăroşi, în stoluri se ţin după corăbii.

Răpit abia din Slavă şi pus să umble, jos,
Arhanghelul Tăriei stîngaci e şi sfiios.
Aripile-i atîrnă, şi-i zac, şi nu-i ajung,
Ca mînecile goale, din umeri, unui ciung.

Ce bleg e caraghiosul ceresc şi ce schilod,
Batjocură de glumă şi rîs pentru norod!
Un om în plisc luleaua i-o vîră şi-l îngînă,
Împiedecat în straie, cum şchioapătă, pe-o rînă.

Poetul e de-o seamă cu pasărea frumoasă:
Înfruntă vijelia şi arcul, şi nu-i pasă.
Dar surghiunit cu chiot şi singur în răstrişte,
Aripa uriaşă nu-l lasă să se mişte.

Variantă traducere George Pruteanu

Ca să le treacă vremea, matrozii, cîteodată,
Prind albatroşi, mari păsări pe-albastra mării cale,
Care-însoţesc statornic, cu zborul lor agale,
Corabia de-abisurile amare clătinată.

Pe scîndurile punţii abia zvîrliţi şi, parcă,
Din regi ai înălţimii, ajung sfioşi, stîngaci:
Aripile lor albe le tîrîie, malaci,
Ca două vîsle blege legate de o barcă.

Împleticit şi jalnic, el, ce prin nori ţîşnea
Semeţ cîndva, e-acuma batjocorit şi hîd!
C-un băţ lovindu-i ciocul, matrozii, unii, rîd,
Alţii cu cîrja-îl strîmbă pe-ologul ce zbura!

Poetul e asemeni cu prinţul înălţimii
Ce-înfruntă şi furtuna şi-arcaşul cel pervers;
Surghiunit pe pămînt, în huietul mulţimii,
Aripile-i gigante-îl împiedică la mers.

L'Albatros

Souvent, pour s'amuser, les hommes d'équipage
Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers,
Qui suivent, indolents compagnons de voyage,
Le navire glissant sur les gouffres amers.

A peine les ont-ils déposés sur les planches,
Que ces rois de l'azur, maladroits et honteux,
Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches
Comme des avirons traîner à côté d'eux.

Ce voyageur ailé, comme il est gauche et veule!
Lui, naguère si beau, qu'il est comique et laid!
L'un agaçe son bec avec un brűle-gueule,
L'autre mime, en boitant, l'infirme qui volait!

Le Poète est semblable au prince des nuées
Qui hante la tempête et se rit de l'archer;
Exilé sur le sol au milieu des huées,
Ses ailes de géant l'empèchent de marcher.

Moartea lupului de Alfred de Vigny

(traducator necunoscut)

Sus, peste luna-n flăcări, nori grei îşi grăbeau drumul
Aşa cum din incendii aleargă-n slavă fumul,
Şi codrii erau negri, şi-adânci în depărtări.
Mergeam tăcuţi prin iarba jilavelor cărări,
Prin bălăria deasă şi spinii-nalţi şi goi,
Când, pe sub brazii-asemeni cu cei din Lande, noi
Zărirăm umbra slabă a unor gheare mari
Lăsate-n hăituire de nişte lupi hoinari.
Ne-am reţinut suflarea ca linişte să fie
Şi paşii-ntrerupându-i. –Nici codru, nici câmpie
Nu suspinau în aer; ci, sus, pe-un stâlp stingher
O jalnică sfârlează ţipa prelung spre cer;
Căci vântu-urcat deasupra lumeştilor hotare,
Mai atingea cu talpa vechi turnuri solitare,
Iar jos, în văi, stejarii, plecându-se pe stânci,
Păreau că dorm pe coate în liniştile-adânci.
Nici un fior, când capul plecându-şi-l ades
Hăitaşul cel mai vârstnic, pe urme-ncet purces,
A cercetat nisipul, culcându-se; curând,
El, care niciodată nu a dat greş vânând,
Ne-a spus părerea-n şoaptă că semnele din tină
Vesteau grozave gheare şi-ascunsa vizuină
A lupilor pereche şi-a celor doi pui mici.
Ne-am scos din cingătoare cuţitele aici,
Şi ascunzând puşti lucii cu sclipătul de moarte
Pas după pas pornirăm dând crengile deoparte.
Trei dintre noi se-opriră şi vrând ca ei să ştiu
Zăresc doi ochi deodată aprinşi ca focul viu,
Şi văd şi patru forme uşoare şi mlădii,
Ce dănţuiau sub lună, acolo, -n bălării,
Aşa cum zburdă veseli, în orice dimineaţă
Ogarii, când stăpânul li se iveşte-n faţă.
Erau la chip asemeni şi-n joc la fel erau;
Dar în tăcere puii de lupi se zbenguiau,
Ştiind că, treaz aproape, şi numai la doi paşi
Doarme-ntre ziduri omul, cumplitul lor vrăjmaş.
Stătea-n picioare tatăl şi, lângă un copac,
Lupoaica împietrită parea statuia-n veac
Ce-o adorau romaniiş crescând sub coapsa ei
Pe Romulus şi Remus, străvechii semizei.
Pe labe-ntinse lupul se-aşează şi, cârlige,
Crispatele lui gheare jos, în nisip, le-nfige.
Pierdut se socoteşte, -ncolţit cum nu gândise,
Retragerea-i tăiată, potecile închise;
Atunci a prins puternic, cu gura-nflăcărată
Pe cel mai ager câine de calda beregată,
Şi nu vrea să-i dea drumul din fălcile-i de-oţel
Deşi potop de gloanţe treceau ca-n ciur prin el,
Deşi c anişte cleşte, cuţite de văpaie
Se-ncrucişau, intrându-i adânc în măruntaie,
Decât în clipa-n care dulăul sugrumat,
De mult timp mort îi cade sub labe sfâşiat.
Abia atunci îl lasă şi ne priveşte lupul.
Până-n prăsele-nfipte cuţitele-n tot trupul,
Îl ţintuiau de iarba scăldată-n al său sânge;
Puşti l-împresoară-acolo şi-n cerc sinistru-l strânge.
El tot ne mai priveşte şi somnul vieţii-l fură,
Lingându-şi negrul sânge ce-i înflorea pe gură,
Şi, fără să încerce de loc a şti cum piere,
El ochii mari şi-nchide şi moare în tăcere.

Alfred de Vigny

Guillaume Apollinaire

Arthur Rimbaud

Paul Verlaine

Paul Valery

Stephane Mallarme

Charles Baudelaire