Toamna de Rainer Maria Rilke

Cad frunzele, cad ca din depărtare,
de parcă vestejesc grădini în ceruri,
cu gesturi de negare cad, de-a rândul. 
Cad nopţile, cum cade greu pământul
din toate stelele, într-o însingurare.
Noi toţi cădem. Şi mâna asta, iată.
Căderea, vezi, e-n toţi şi în oricine,
Şi totuşi, este Unul care ţine
nespus de blând, pe mâini, căderea toată.

Toamnă târzie în Veneția de Rainer Maria Rilke

Orașul nu mai curge greu, ca o momeală
ce prinde toate zilele, pe rând.
Palatele sună fragil, a sticlă goală
sub ochii tăi. Vezi vara atârnând

de prin grădini, ciorchini de marionete
cu capetele-n jos, inerte, ca şi moarte.
Dar din adâncuri de păduri-schelete,
răsare o voința: parcă peste noapte,

stăpânul peste-armate, al marii căpitan,
dublând galere lungi şi arsenale,
de mâine vrea să-nece zorii în catran

şi flotele-i, cu vâslele bătând
să-şi năpustească, steaguri fluturând
de vânt purtate, strălucind, fatale.

Iarăşi şi iar de Rainer Maria Rilke

Iarăşi şi iar, chiar de cunoaştem priveliştea dragostei,
Şi cimitirul cel mic cu inscripţiile lui tânguitoare,
Şi îngrozitor de tăcutul abis unde sfârşesc
Ceilalţi: iarăşi şi iar, noi pornim cîte doi împreună,
Sub copacii bătrâni, iarăşi şi iar, ne întindem
Alături în mijlocul florilor, cu faţa la cer.

Zi de toamnă de Rainer Maria Rilke

Bătut-a ceasul, Doamne. Vara-a fost lungă, lungă.
Aşterne-ţi umbra peste cadranele solare
şi pe ogoare vântul dezleagă-l şi-l alungă.

Să fie pline porunceşte celor din urmă roade;
mai dăruieşte-le din Sud o zi sau două,
îndeamnă-le să se-mplinească şi înrouă
dulceaţa de pe urmă în vinul greu din cade.

Cine acum nu are casă, nu-şi mai face.
Cine acum e singur, va rămânea-ndelung.
O să vegheze, va ceti, scrisori va scrie lungi
şi pe alei va rătăci acolo şi încoace
pierdut, când frunzele se-ndungă şi cad foşning prelung.

Cântec de dragoste de Rainer Maria Rilke

Cum să-mi împiedec sufletul
să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău?
Cum să-l înalţ deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva?
O, cum, cum l-aş aduna
lângă ceva pierdut în întunerec,
într-un ungher tăcut, străin, nefrămătând,
ce nu se-ndepărtează
când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioară, pe tine şi pe mine,
ne împreună totuşi aşa cum un arcuş
din două strune-un singur sunet scoate.
Pe ce vioară suntem înstrunaţi?
Şi ce artist ne ţine-n mâna lui,
cântec cum altul nu-i?

Rainer Maria Rilke