Sonet CCXXXVIII de Vasile Voiculescu

Cu nobila virtute nu ne culcăm... fugi:
Cum poţi să strângi în braţe un stâlp de diamante?
Ca pe-o soţie-n lume o scoatem şi-o cinstim
– În taină cu nădejdea cândva s-o moştenim –
Ci-n pat urcăm păcatul, amanţi mlădii şi-amante,
Transfiguraţi de-un fulger de viţiii, dăm lumină,
Şi dintr-o curtezană croim uşor o sfântă:
Iubirea-i scurta noapte în care totul cântă.
Dar demonul e-alături şi în surdină--
Mocirla cărnii noastre răsfânge cer şi stele,
Plecaţi să le culegem, în ea ne scufundăm.
Împerechaţi pornirăm s-ajungem pân' la ele,
Si-n loc să fim scafandri pentru nomoluri grele,
Ne-am prins aripi... Iubite, dă-mi gura... ne-necăm!
  Necontenit viaţa are nevoie-n noi
  De negre-ngrăşăminte, ca planta, de gunoi.

(Sâmbătă, 15 martie 1958)