Sonet CCXXXVII de Vasile Voiculescu

Eu nu dau niciodată cu suliman iubirii
Şi, dintre dresuri, versul e singurul ei fard,
Dulci unduiri în trupul prea aspru al vorbirii...
Şi-i rumenă la faţă pentru că întreg eu ard.
Nu-i ţes nici mândru vâlnic – izvod cu chip de floare –
Nici straie de imagini cu care s-o îmbrac:
În pura-i goliciune – unica ei splendoare –
Mii de-mbătări stau strânse ca dintr-un lan de mac.
În toată-a ei făptură nu e nici o greşeală:
Sub măsurate graţii, adâncul voluptăţii...
De-aceea nu se teme să ţi se-arate goală,
Asemenea zeiţei ieşită ideală
Din spasmele cu spumă ale eternităţii:
  Ca altădată Paris, încununat de laur,
  Iubirii mele-ntinde-i râvnitul măr de aur...

(Marţi, 14 ianuarie 1958)