Sonet CCXXXI de Vasile Voiculescu

Mai legăna tristeţea doar pieptul, ca o boare
Cu fluxuri şi refluxuri aproape aţipite...
Amurgul voluptăţii vărsase sumbra-i mare,
Suave mădulare dormeau în el, topite...
Şi alb şi magic, palid se afunda obrazul
Din castaniul moale cu ţărmuri ondulate...
Plutea pe apa tâmplei un nor de vis... În iazul
De somn ieşeau profiluri de ceruri înecate...
Şi nu ştiai de-i suflet, ori luna, sau un peste
Ce se juca sub unda cu pieliţe senine...
...Când un oftat, din gura scrâşnită ca un cleşte;
Spărgea cleştarul vrăjii urzită peste tine!
  Din carnea somnoroasă, din liniştea fierbinte,
  Tu izbucneai, amantă mai dârză ca-nainte.