sâmbătă, 9 aprilie 2011

Sonet CCXXX de Vasile Voiculescu


Mă mir că sunt de-atuncea tot pur, ca o oglindă
În care nu rămâne nimic din ce-a trecut,
C-am şters chip, umeri, braţe întinse să mă prindă,
Şi negrii ei luceferi de dincolo de lut...
Se zămisleau din îngeri? din spuma nălucirii?
Genunchi de Magdalenă, odihnitori de Christ...
Ca să mă smulg din iadul de flăcări al iubirii,
M-a poleit durerea cu aerul ei trist...
Dar straniul meu aur nu uită dulcea oră
Când ea trăgând în lături noptateca perdea,
Zvârlea doar o maramă pe goala-i auroră
Şi-n aşternut ca lampa lui Aladin dormea...
  Plecat pe ea, ca-n basme, la dulcile-mi şoptiri,
  Ea-mi deschidea comoara întregii fericiri...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu