Sonet CCXLI de Vasile Voiculescu

Când n-o mai fi nici urma din noi în amintiri,
Cu spima dezgropa-vor dintre hârţoage roase
Un alb colos de versuri mai tari ca nişte oase:
Scheletul uriaşei, tristei noastre iubiri.
De-a pururi ard în ele, din focul cel etern,
Ca-n măduva de stâncă, titanicele febre,
Un osuar de patimi, năprasnice vertebre
C-um cap s-atingă cerul, cu celălalt, în infern...
Şi-or întreba, ce-arhanghel s-a prăbuşit din zbor
Şi-a-nsămânţat ţărâna cu marea-i fulgerare?
Slăbitelor fărâme clădi-le-vor altare
Popoare-ntregi cu fruntea sub frumuseţea lor;
  Ci-atât prinos de glorii asupra lor vărsat
  Nu va-mplini statura iubirii ce-au purtat.

(Paştele, 1958)