Sonet CCXLII de Vasile Voiculescu

Surâd? Obişnuinţă... Cred c-aş putea chiar râde:
Tu spui că-n cea mai dulce iubire-i o prigoană?
Îmi amintesc: pe-o veche şi stranie icoană
E un martir ce-şi duce tăiatul cap la gâde.
Cu inima-mi aşijderi s-a petrecut de mult:
S-a strămutat în tine şi m-a lăsat strigoi...
Tu nu ştii că ea bate acuma pentru doi?
Nu simţi în piept adaos de glorios tumult?
Necontenit în preajmă-ţi, să sug răsuflet, sânge,
M-aduce ca din groapă misterioasa sete...
Când plec, ajung acasă o umbră pe perete,
Ca-n palida icoană ce-aievea mă răsfrânge...
  Zâmbesc? Obişnuinţa... Cred c-aş putea chiar râde:
  Ştiu un nebun ce-şi duce cap, inimă... la gâde.

(Dumineca Tomii, 1958)