Sonet CCXXVIII de Vasile Voiculescu

Nimica nu atinge iubirea mea curată.
Mânii, trădări, zavistii, ce-n zâmbete s-ascund,
Ca umbrele pe-o undă nu lasă nici o pată...
Nu tulburi apa dacă nu e noroi la fund.
Doar pura-ţi frumuseţe în mine se-nfiripă,
Ca-ntr-un cleştar răsfrântă de mii şi mii de ori...
Mi-e de ajuns în treacăt să te privesc o clipă
Şi-ntors din nou în beznă, mă umplu de splendori...
Din ritmul ei vremelnic deodată dezrobită,
Iluminatei inimi alt orizont se naşte,
Cu alte constelaţii de dragoste... Orbită.
Dă înapoi durerea şi nu mă mai cunoaşte...
  Atunci, în creatorul vârtej al poeziei
  Răpindu-te în mine, luăm pasul veşniciei

(Duminica, 30 decembrie 1956)