Sonet CCXXV de Vasile Voiculescu

Vei şti şi tu că plânsul adesea e o rouă
Ce cade milostivă pe sufletul uscat:
Ea, adunând tot cerul într-o bobiţă nouă,
Ţi-adapă rădăcina c-un ţel de mult uitat.
O lacrimă curată e geniul iubirii:
Pe doborâţi ridică din iaduri izbăviţi...
Doar una să-ţi lucească în zările privirii,
Şi vezi, ca Saul, lumea cu ochii dessolziţi.
Ni se făgăduieşte sus, dincolo de moarte,
Un loc unde nu-s lacrimi, suspinele lipsesc;
Ce-am să mă fac acolo dacă ne va desparte,
Fără de-această mană cu care mă hrănesc?
  De nu vei fi cu mine, suflarea-mi să te strângă,
  Învăţ eternitatea cu hohote să plangă.

(Decembrie 1956)