Sonet CCXXIV de Vasile Voiculescu

Tot timpul disperarea mie mi-a fost lumină...
Aprinsă-n absolutul de veghe-n fundul meu,
Stă nemişcată, centrul de linişte deplină...
Jos, uraganul lumii se pierde-n gol mereu.
Mă face-atotputernic această arătare
Cu-naltă bărbăţie îndur dispreţul tău;
Nu e dumnezeirea suprema disperare,
C-un univers potrivnic rotind în jurul său?
Mă scol din morţii zilei în fiecare seară
Când urc până-n mansardă cum aş sui în cer...
Cetatea, tu, vă zbateţi în furia de-afară;
Eu, dezbrăcat de mine, universal disper,
  Chem şi aştept lumina, adâncu-mi se-nfioară;
  Ce-ar fi, zbucnind, să intri tu, ca odinioară?

(Decembrie 1956)