Sonet CCXXII de Vasile Voiculescu

Iubirea ta, ştiu bine, e numai o minciună,
Mă-ndeamnă răzvrătirea să fug, să mă dezbăr...
Dar inima, sărmana, îmi dă-n genunchi, să-mi spună
Că dragostea ta este un tainic adevăr...
Ea zice că-ţi cunoaşte orgolioasa fire,
Tu crezi că numai cei slabi ar fi iubit curat,
Şi-atunci te-ascunzi de tine sub altă amăgire;
Ca să-ţi înşeli minciuna, nu minţi adevărat,
Ci, înţeleşi, cu schimbul suveicile iubirii
Trec între voi pe fire chiar înadins sucite,
Ca, neştiuţi, să ţeseţi zăbranic fericirii:
Pe faţă reci contururi, pe dos flori strălucite...
Vai, inima nătângă, nu vrei să bagi de seamă
  Că mâinile perfide nu ţes, ci-n joc destrămă
  Tot ce urzeşti zi, noapte din propria ta scamă!

(Duminica, 9 decembrie 1956)