Sonet CCX de Vasile Voiculescu

Mă-mbii doar cu o cupă de dragoste? Eu cer
Să urc iubirea toată, cum urci o înălţime:
Sub orice pas să-i crească o nouă adâncime
Şi-ntinderea-i cât lumea s-o-ncercuim cu cer.
Îţi dau împărăţia cea făr’ de vătămare
În care oşti şi arme sunt pururi de prisos...
Când aur, slava, ruga cad, nu mai au folos,
Eu te răscumpăr morţii cu cântec şi visare!
Nu! Stelele şi sorii n-au nici o-ntâietate,
Sunt fructele luminii ce-a-nsămânţat pustia...
Din ale noastre râvne-şi ia hrana veşnicia:
Noi cu o-mbraţişare rodim eternitate...
  Înaltă-ţi suflul, duhul... şi dă-mi acel sărut
  Care-a-nceput pe gura celui făr’ de-nceput.

(Sâmbăta,11 februarie 1956)