Sonet CCIX de Vasile Voiculescu

Eu nu-ţi cer fericire, această toropeală
De soba oarbă-ncinsă c-un vreasc făr’ de lumină...
Iubirii tale – sacră cruzime genială –
De nu-mi dai izbăvirea, cer arderea deplină.
Nu-mi mai ajunge viaţa cu ani hotărnicită
Şi valul ei de veacuri rozând adânc din noi
În dragostea eternă ea trebuie sorbită
Cu tot ce are-n funduri – şi perle, şi noroi.
Atunci ieşi-vom slobozi pe veşnice meleaguri,
Lăsând în clisa lumii doar uriaşe urme,
Pentru sărmanii oameni nedepăşite praguri,
În care fără pace după comori să scurme:
  Câtre această slavă mă pregăteşti tu oare
  Cu-atâtea lungi şi aprigi dureri mântuitoare?

(Miercuri, 18 ianuarie 1956 )