Sonet CCIII de Vasile Voiculescu

Ne-nvăluie misterul unei iubiri de zei
Ce şi-au ales sălaşul în lumea trecătoare;
Ciclopeene ziduri de dragoste-nfipsei
În carnea ta uitucă şi alunecătoare...
S-a năruit iubirea, de lut la temelie;
Nici patimile – stâlpii – n-au mai rămas... Stăm sterpi...
Ne ocolesc cu grijă amici, vrăjmaşi: se ştie,
Ruinele de temple-s cuibare mari de şerpi.
Ei şuieră din găuri? E inima mea prinsă
– Stafie-a nemuririi când tainici zei eram –
Ea s-a păstrat acolo, chiar sub moloz, nestinsă,
Un ciob, dar arde-n colţul unde te adoram...
  Tu te-ai întors în slava vârtejului lumesc:
  Păcatul fericirii eu singur ispăşesc.

(Marţi, 13 septembrie 1955)