Sonet CXCV de Vasile Voiculescu

Tu mi-ai cules, iubite, pentru eternitate
A cugetelor mele mireasmă, poezia.
Acum trimiţi asupră-mi dispreţul si urgia,
Dar fagurul rămâne când pier florile toate.
Iubirea ta cu grindeni, zorită să zdrobească
Şi-n drumu-i meteoric să treacă mai departe,
Nu mi-a cruţat un petec de suflet... Totuşi, iar te
Implor să cazi pe mine cu vipia-ţi cerească...
Se sparge norul... iată, tu eşti întreg lumină,
La care zvânt durerea, urc crengi, dau flori, rodesc...
Chiar gheaţa ta mi-e hrană: în taină o-mblânzesc,
Ea-mi ţine duhul proaspăt şi inima virgină...
  Şi, umbră, în tot locul de tine-alături sunt,
  Căci umbra e ecoul luminii pe pământ.

(Miercuri, 17 august 1955)