Sonet CXCIV de Vasile Voiculescu

Eu nu cred bucuria ce-mi trimiseşi, capcană,
" Că iar ţi-e drag poetul, şi-l chemi"... ci iau aminte,
Mă-ntreb lăuntric, pipăi nemuritoarea rană:
Fidela, niciodată durerea nu ne minte.
Tu nu ştii ce amară e gloria târzie,
Când nu mai un dinte, s-o muşti în gura hâdă...
Nevolnic, ţi-e ruşine de cruda poezie
Ca de-o femeie gata de râvna ta să-ţi râdă...
Iubirea, cât de pură, tot cere o ispăşire,
Chiar între om şi îngeri păcat e socotită;
E drept să fiu eu singur prinos de izbăvire?
Nu m-ai jertfit tu, însuţi, victimă osândită?
  De ce cu lănci de slove acum din nou m-ajungi
  Şi-mi hărţuieşti, iubite, Destinul, să-l străpungi?

(Joi, 11 august 1955)