Sonet CXCIII de Vasile Voiculescu

Aşa cum zilnic hrana o mărunţim în gură,
Aşijderea viaţa o destrămăm în clipe...
Iubirea de mai poate la loc s-o înfiripe,
Cum izvorî din sine, dumnezeiesc de pură.
Robi traşi pe roata vremii, stăm făr’ de-mprospătare,
Şi viitorul nostru e plin doar de trecut...
Nici moartea nu ne scapă... arar câte-o visare
Ne înfierbântă fruntea, fugarnic cu-n sărut.
Dar dragostea ne-adună trăirea spulberată,
Trunchiatele-i silabe poem întreg s-aştern,
Zbătăi, izbândă, fapte cenuşă cad îndată,
Şi numai inutilul din noi este etern;
  Aievi supun vecia şi strâns de clipe-o leg
  Când mâna-ţi fructa albă, cu buzele culeg.

(Marţi, 9 august 1955)