Sonet CXCII de Vasile Voiculescu

Mi-a-mbătrânit iubirea şi gloria-i pe moarte,
Că-mi ocoleşti surâsul şi fugi de ochii mei?
Alături stăm: şi parcă pământul ne desparte;
Vorbim: şi-i flecăreala, prin gard, ca-ntre femei...
Te măsluieşti cu-o arta prea înfiorătoare
De nu ţi-aş şti lăuntrul şi meşteşugul tot:
Porţi crima ca pe-o roză înfiptă-n chiotoare.
Şi viţiile,-n tine , suavi boboci îşi scot.
Acum cerci să te scuturi: de ele? ori de mine?
Dar nu te vreau prieten şi nici vrăjmaş sublim;
Înapoiază-mi iadul, demonicele-ţi stele,
Îl vom preface iarăşi în cer de ne iubim;
  Nu-mi hărăzeşte locul, nici timpul fericirea,
  Ci tu; la piept cu tine mi-e paradis pieirea.

(Marţi, 9 august 1955)