Sonet CLXXV de Vasile Voiculescu

Să fie dar Iubirea o mască a Durerii?
Alt chip al ei când poate, adoarme şi visează?
De ce atunci în mine rămâne pururi trează,
Făr' de ogoi chiar până pe perina plăcerii...
Voi doi mă chinuirăţi cu-acea perfidă artă
Cu care inşii meşteri strâng roze cu duiumul;
Strivite-n teascuri grele şi stoarse, le deşartă
De tot ce au în ele adânc etern: parfumul.
Închisă în cleştare, esenţa lor străbate
Departe, peste veacuri... nici moartea n-o învinge,
Şi duhul rozei umple pe toţi câţi va atinge...
Aşijderi eu, de-a voastre torturi neîndurate,
  Mă distilez în versuri, prin harul poeziei
  Vă-mbălsămez în pură mireasmă-a veşniciei.

(Miercuri, 23 februarie 1955)