Sonet CLXXIII de Vasile Voiculescu

Te mistuie iubirea? Credeai că-i o păpuşă,
Să-ţi faci un joc cu toane, că în copilărie,
Când ea-ţi cerea o fire de salamandră vie,
În tainica-i văpaie să arzi făr' de cenuşă.
Ea nu stă-n trup, stăpnă a cărnii şi-a plăcerii,
Înflăcăratu-i spirit – urgie – le consumă;
Îşi cată-n noi duh geaman...şi de-l îmbii cu humă,
Rămâi o biată urnă cu zgurile durerii...
Te ispiteşte jindul să-mbraci şi fericirea
Cum pui, pentru petreceri, o rochie de brocate?
Dar trebuie-nfrutată cu spaimă, ca o moarte...
Căci ea, ca să patrunda, îţi sparge-alcătuirea,
  Preface în genune lăuntrul tău, anume
  Ca să incapa acolo, cu ea, întreaga lume.

(Sambata, 19 februarie 1955)