Sonet CLXXII de Vasile Voiculescu

Să n-asculţi ponegrirea, nici clevetiri mulţime
Cu care azi ne-mproaşcă prietenii de ieri;
Iubirea ni-i sfinţită de marea-i înălţime,
Ne urcă la lumina eternelor dureri.
Acolo, sus, păcatul n-ajunge nici ca gând,
Şi viţiul nu suie nici în închipuire;
E ca un iad în ceruri unde se-ntorc, plângând,
Râvnirile nebune ce n-au jos împlinire;
Îngheaţă-mbrăţişate gigante disperări,
Amoruri fulgerate de tragica trufie,
Neîmpăcate arderi, spre-aiurea încordări,
Ce-au ispitit neantul cu îndărătnicie.
  Din lumea lor purcede şi dragostea-mi, iubite,
  De-aceea-i fără saţiu şi fără de limite.

(Noaptea vineri spre sambata,
5 februarie 1955)