Sonet CLXX de Vasile Voiculescu

Sămânţa nemuririi, iubite, e cuvântul,
Eternul se ascunde sub coaja unei clipe,
Ca-n oul ce păstreaza un zbor înalt de-aripe,
Pân' ce-i soseşte timpul în slavi să-şi ia avântul;
A fost de-ajuns un nume, al tău, sol dezrobirii,
S-au spart şi veac, şi lume; ţinut prizonier
A izbucnit din ţăndări, viu, vulturul iubirii,
Cu ghearele-i de aur să ne răpească-n cer.
Cine ne puse-n suflet aceste magici chei?
Egali în frumuseţe şi-n genii de o seamă,
Am descuiat tărâmul eternelor idei;
Supremelor matriţe redaţi, care ne cheamă
  Din formele căderii, la pura-ntâietate,
  Să ne topim în alba, zeiasca voluptate...

(Joi, 20 ianuarie 1955)