Sonet CLXIX de Vasile Voiculescu

Coboară iarna... Ursa tot mai adânc se pleacă,
Şi inimile noastre se-nvăluie în nori.
Ca pe-o tocită spadă bagi sufletul în teacă,
Cu umbrele durerii viaţa să-ţi măsori:
Cât au crescut de-nalte, aproape pân' la frunte!
Încetineala vremii viclene te-a minţit.
Tu ai crezut că timpul în faţa ta e-o punte,
Şi el era chiar valul ce-n urmă te-a-nghiţit...
Mai e vreun ţărm la care ai fi ieşit înot,
Greşeala să-ţi răscumperi cu-o cât de grea dobândă?
Ori s-a sfârşit aicea? Şi doar ce-a fost e tot?
Căci, iată, vine-ngheţul, grăbit ca o osândă!
  O, de-ai putea nu polul cu umarul să-mpingi,
  Ci-n gânduri, ca-ntr-o lampă, să sufli să le stingi!

(Joi, 13 ianuarie 1955)