Sonet CLXVII de Vasile Voiculescu

Pe noi prietenia nu ne mai încăpu...
Prea mult crescu şi grabnic năvalnica simţire
Atunci ne strămutarăm pornirile-n iubire
Şi-o dragoste înaltă şi-adâncă începu.
Se prefăcu deodată coliba în palat,
Iar casnicele scule , în zâne , ca-n magie;
Eu regăsii în mine un suflet de-mpărat,
Purtând puternic sceptru de vis şi poezie,
Nu-i oaste mai vitează ca cea a-nchipuirii,
Ca duhul frumuseţii atotbiruitor;
În fruntea lor porni-vom războiul dezrobirii
Din lumile ţărânei spre unicul meu dor;
  Să-ţi cuceresc şi ţie, în dreapta stăpânire;
  Alăturea de mine, un tron în nemurire!

(Luni, 10 ianuarie 1955)