luni, 27 decembrie 2010
Sonet CLXIV de Vasile Voiculescu
Perechea este telul, porunca sacră-a firii:
Stârniţi de ea, vulturii se caută prin spaţii,
Delfinele iau marea în piept, să-şi afle mirii,
Chiar stelele în ceruri se-njugă-n constelaţii...
Ca viaţa către mândrul stejar, spre tine-ntind
Ciorchinii-mi plini de patimi cu seva-mbătătoare;
În mrejele-adorării te-nfăşor, te cuprind,
Şi orice vers îţi scriu e înc-o-mbrăţişare.
Noi doi suntem victime ale suavei legi,
Căci dragostea nu cată la forme-ntâmplătoare:
Dac-ai fi fost femeie, te-aş fi ales eu oare?
De ce mă laşi acuma? Te smulgi şi te dezlegi?
Tăiat în jumătate şi-n pulberea zdrobirii,
Cum am să port eu singur poverele iubirii?
(Anul nou 1955)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu