Sonet CLXIII de Vasile Voiculescu

Din spulberul iubirii atât doar mai pot strânge,
Să-mi fac un ştreang, eu singur, cu fragedele-ţi rochii.
Mă-ndeamnă alte gânduri să iert şi să-nchid ochii,
Privighetoarea oarbă cu mult mai dulce plânge.
Înduplecă-te, dară, durerea mea-ntr-atât,
Să preaslăvim fugara, şi-n loc de răzbunare
Să stoarcem nemuririi şi artei lacrimi, cât
Să stea podoaba lumii hidoasa ei trădare.
Dar cine viers şi suflet acum să-mi împrumute
Dacă-mi lipseşti tu, însăşi esenţă a minunii?
Ah, inima şi coarde-mi sunt deopotrivă mute,
Când limpede văd astăzi prăpastia minciunii:
  Căci orb eram atuncea când te aveam în faţă,
  Splendoarea-ţi, luându-mi ochii, dă cântecului viaţă!

(25 decembrie 1954)