Sonet CLXII de Vasile Voiculescu

Eu îmi clădesc sonetul în piscuri, o cetate
Cu rimele creneluri şi orice vers un zid.
Pe tine, prinţ hermatic, ca-ntr-o eternitate,
Smuls pur din gheara vremii, în el să te închid.
Haină, marea lumii să-l bată furioasă,
Cu haita ei de pizme, zavistii, hâda ură,
Nu vor clinti o iotă din mândra-i armătura,
Nevolnice să-i spargă enigma glorioasă.
De-acum nu ne mai pasă ce are să se-ntâmple...
Punând în lanţ uitarea şi ferecându-i zborul,
Cu laurii veciei neofiliţi pe tâmple,
Vom înfrunta trecutul, ce-asmute viitorul:
  Că-n inima-mi ascunsă, stă slova nemuririi
  Şi-o scriu cu diamantul caratelor iubirii...

(Solstitiul de iarna, 1954. )