luni, 22 octombrie 2012

Toamna de Rainer Maria Rilke

Cad frunzele, cad ca din depărtare,
de parcă vestejesc grădini în ceruri,
cu gesturi de negare cad, de-a rândul. 
Cad nopţile, cum cade greu pământul
din toate stelele, într-o însingurare.
Noi toţi cădem. Şi mâna asta, iată.
Căderea, vezi, e-n toţi şi în oricine,
Şi totuşi, este Unul care ţine
nespus de blând, pe mâini, căderea toată.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu