vineri, 1 iulie 2011

Singurătate de Adrian Păunescu


Ceaiul abureşte trist pe masă,
Un tacâm şervetul îl apasă,
N-am nevoie nici de două linguri,
Doamne, cina oamenilor singuri.

Gust şi eu în clipe lungi de veghe
Noaptea pernei fără de pereche,
Sună telefonu-n casa goală:
„Doamnă, mă iertaţi, dar e greseală”.

Va propun un tratament urgent,
Şi s-aveţi încredere, va rog,
Când nu e un alt medicament
Luaţi singurătatea ca pe-un drog.

Cât de dragă-mi eşti, singurătate,
Tu-mi eşti cea mai dragă dintre toate,
Lacrimă în ochiul dintre ape,
Că nici umbra mea nu mai încape.

Tu, singurătatea mea curată,
Totu-ncepe cu „a fost odată”
De durerea ta îmi este bine,
Nu ştiu ce m-aş face fără tine.

Cu tristeţe le trăiesc pe toate,
Dar mai dragă-mi eşti, singurătate,
Cât de necesară-mi eşti tu mie,
Nu te-aş da pe nicio sindrofie.

Doar atât din toate mă omoară,
Izolarea meselor de seară,
Vai, măcar la una dintre cine,
Dumnezeu să bea un ceai cu mine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu