Ninsoarea de adio de Adrian Păunescu

Aseară cînd ne despărţeam, aseară,
Tot mai era un pic de primăvară,
Şi-acum aruncă ochii pe fereastră,
A viscolit pe despărţirea noastră.

Distanţa s-a-nmulţit cu alb de moarte
Departe s-a făcut foarte departe,
Şi ninge între noi ninsoare mare
Ninsoare de sfîrşit de calendare.

Şi ochii nu mai au ce să mai vadă
Doar urme de jivine prin zăpadă,
De ocnă-i viscolul ce-mi arde rana
Şi-ascult de sub zăpezi Siciliana.

Şi vor veni dezastre de tot felul
Precum anunţă trist violoncelul,
Şi harpa şi pianul mă omoară,
Reverberîndu-mi fulgii de afară.

Mai latră undeva de frig un cîine,
Dar tu ce faci în ziua fără mîine,
De fapt de ce te-ntreb cînd eu din mine
Mi-am interzis să ştiu de-i rău sau bine.

Şi a venit ninsoarea alb-albastru
Să parafeze totul cu dezastru,
Să iasă lupi, agenţii foamei sure,
Din fiecare pîlcuri de pădure.

Să vină, prin oraşe, mari dihănii
Şi caii aburind să tragă sănii,
Şi poşta în aceste vremuri stranii
Să-ntîrzie cu lunile şi anii.

Să vezi şi tu ce strigăt tragic este:
„Să nu-mi mai dai de tine nici o veste",
Deocamdată ninge praf de rază
Şi drumurile noastre se blochează.

Nici nu mai ştiu de-i noapte sau e ziuă,
E doar ninsoarea noastră de adio.