Sonet CCXIV de Vasile Voiculescu

De ce numai pe tine tu însuţi te iubeşti?
E lege frumuseţea să o adori oriunde.
Oglinzi şi ochi întreabă, şi toate vor răspunde
Că domn al frumuseţii, pur archetip, tu eşti.
Cum, geamănă, te-mbibă lăuntrica splendoare
– Eter arzând de taine, de gânduri şi simţiri –
Tu,-naltă ipostază a cărnii trecătoare,
Ai luat în lume locul pierdutei nemuriri...
Nu-i crima că picioru-ţi ne calcă, viermi în drum,
Nici viţiul că-ţi storci hrana din sufletele noastre;
Căzându-şi jertfe, – ajungem la ceruri, măcar fum,
Şi, mistuiţi de tine, urca-vom poate-n astre!
  Lăsându-ne tulpina osândelor întregi,
  Tu,-n treacăt, numai floarea păcatului culegi.

(Joi, 3 mai 1956)