Sonet CCVII de Vasile Voiculescu

Ca m-ai trădat tot timpul nu-ţi socotesc o vină.
Păcatul e ca astfel pe tine te trădezi;
Eşti propriul tău Iuda; împins de negre piezi,
Îţi vinzi unor Caiafe înalta ta lumină...
Mai tragic ca un ţipăt din mine a ţâşnit,
Sfâşietor, sonetul ce ţi-am trimis aseară.
Ocări, blesteme, imnuri, acolo s-au ciocnit,
În iureş, îngeri, demoni val mă cutreierară.
Ca lebăda ce moare şi cântul îşi ţipă,
În spasmul destrămării ţi-am scris, înăbuşit
De-un gâlgâit de suflet agonic, pe sfârşit...
Şi mâna cu condeiul căzu ca o aripă.
  Culcai pe masă tâmpla şi, aşteptând pieirea,
  Crezui ca este moartea... era, vai, tot iubirea!

(Joi, 7 noiembrie 1955)