Mănuşa de Friedrich von Schiller

Traducători:
Mihai Eminescu (1881)
St. O. Iosif

Variantă traducere Mihai Eminescu (1881)

Lâng-a leilor grădină regele Francisc aşteaptă,
Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă.
Împrejur cei mari ai ţării şi ai sfatului s-adună.
Pe balconul nalt se-nşiră dame-n veselă cunună.


Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din ţâţâne
Şi un leu iese în faţă, cumpătat, cu pasuri line,
Mult se uită împrejuru-i, cască lung, şi a lui coamă
Scuturând-o, îşi întinde muşchii şi s-aşează jos.


Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă
Şi dintr-însa se repede
C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede
Muge tare,
Coada roată o-nvârteşte,
Scoate limba,
Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocoleşte,
Sforăie înverşunat,
Apoi mormăind se-ntinde
Lângă el.
Regele mai face-un semn,
Şi pe două porţi deschise
Se azvârl doi leoparzi,
Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se şi aruncă
Peste tigru.
Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare ­
Leul muge,
Se ridică în picioare,
Fiarele se-nfiorează,
Şi-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâşia-ntre ele,
Se aşează.


O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan
O mănuşă, drept la mijloc, între tigru şi-ntre leu;
Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-şi joc,


Cavalerului Delorges:
,,Dac-amorul ţi-e fierbinte cum te juri în orice oară,
Să te văz,
Mergi, mănuşa de-mi ridică!"
Cavaleru-aleargă, iute se coboară
În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,
Din mijlocu-acelor monştri,
Cu-a lui degete-ndrăzneţe el mănuşa de-o ridică.


Cu mirare şi cu groază
Damele şi cavalerii l-au privit,
Însă foarte liniştit
El mănuşa o aduce înapoi.
De-a lui laudă răsună orice gură,
Cunigunda îl priveşte cu o gingaşă căldură,
Ce-i promite că norocu-i e aproape. ­
Dar mănuşa el în faţă i-o aruncă:
,,Doamna mea, o mulţămire ca aceasta n-o mai voi!"
Şi-o lăsă numaidecât.

Variantă traducere St. O. Iosif

În faţa grădinii sale cu lei,
Când gata-i să-nceapă lupta de fiare,
Stă regele Francisc pe tron.
În preajmă-i stâlpii coroanei,
Şi de jur împrejur, pe înaltul balcon,
Cunună de mândre femei.
Şi la un semn s-a deschis colivia,

Şi grav, în arenă, un leu
Îşi poartă mândria
Şi caută mut, de jur împrejur,
Căscând fioros.
Îşi scutură coama-ncurcată
Şi se încovoaie o dată,
Apoi se culcă jos.
Şi regele dă un semn iară,

Şi prin poarta cealaltă
Un tigru sălbatic saltă.
Cum vede pe leu, răcneşte
Şi în cerc, fricos, îl înconjoară
Cu limba-ncordată-n afară,
Cu coada vâlvoi

Şi sforăie turbat, furios
Şi mârăie dârz, apoi
Se culcă alăturea, jos.
Şi craiul mai dă un semnal,

Şi pe două guri colivia
Stupeşte doi leoparzi deodată.
Ei cad furtunatici, cu lăcomia
De luptă-ndrăzneaţă,
Pe tigru năval,
Acesta turbat îi înhaţă
Cu laba-ncruntată,
Dar leul în sus
Se-nalţă urlând, şi toţi s-au supus.
Şi tac îmbufnate,

În cerc întinse,
De setea sângelui aprinse
Felinele înfricoşate.
Atunci, din balcon

Cade-o mănuşă din mâini delicate
Între tigru şi leu, la mijloc.
Iar Cunigunda-n bătaie de joc
Se-ntoarce spre cavalerul Delorges:
— De-ţi este amorul aşa de aprins
Şi vrei să mi-o dovedeşti dinadins,
Ei, adă-mi atunci mănuşa de jos!
Şi cavalerul porneşte în pripă,

Coboară-n arena îngrozitoare
Cu pas apăsat, îndrăzneţ,
Şi dintre fiare
Smuceşte mănuşa c-un gest de dispreţ.
Şi cu uimire, cu groază,

Cavaleri şi nobile dame
Se grămădesc să-l vază.
Şi el, liniştit, aduce mănuşa-napoi.
Curtenii prind să-l aclame.
Iar Cunigunda jubilează,
Norocu-i râde în ochii vioi:
Ce gingaş zâmbeşte, primind pe viteaz!...
El, mândru, i-aruncă mănuşa-n obraz:
— Răsplata, doamnă, n-o mai vroi!
Şi pleacă, fără să cate-napoi.