Mi-i somn în simţuri… Inima mă doare
Şi pare-se cucută doar si opiu
De-o clipă c-am băut cu însetare;
M-afund în Lethe, de neant m-apropiu.
Nu pizmuindu-ţi neamu-n aste ore,
Ci-n fericirea ta prea fericită,
Driada-n crâng, cu aripi jucăuşe,
În melodii sonore,
Prin fagii verzi, de umbre-nvăluită,
Cânţi vara din cu drag umflată guşe.
O duşcă doar de vin să mă dezmierde
Dospit în beci adânc o veşnicie,
Cu iz de Flora şi campestru verde,
Cânt provensal, şi dans, şi veselie!
O cupă-n care stors e sudul cald
Şi vii văpăi de foc din Hippocrene
Clipind din perle-spumă în pahar,
Cu purpură în fald,
Să beau, să nu văd lumea printre gene,
Cu tine-n umbra sihlei să dispar!
Departe să dispar – topit – uitând
Ce n-ai ştiut nicicând pe ramul crud:
Urâtul, arderi, oamenii-n frământ
Pe glia unde toţi gemând se-aud
Si-n alb păr rar sfârşelile irump
Iar tinerii cresc pali, spectrali – şi mor
Si de tristeţi te umple şi gândirea!
Disperi cu ochi de plumb
Şi-s morţi ai frumuseţii ochi – ori vor
De peste mâine, proaspătă, Iubirea.
Să plec! Să zbor spre vraja melodiei,
Nu tras de Bachus şi consorţii lui…
Pe aripa ce n-o vezi a poeziei.
Zăgaz nici negurosul creier nu-i!
Cu tine sunt! E noaptea mai blajină,
Ferice e pe tron Regina-Lună
Cu zâne-stele-n juru-i rânduite.
O, este-aici lumină
Doar vântul într-o boare cât adună
Prin bezne verzi şi căi de muşchi, sucite.
Nu pot să văd ce flori am la picioare,
Din ramuri ce miresme moi se varsă;
Dar mierea-i bezna, toata-mbălsămare,
De anotimpul priitor întoarsă
În pomi sălbatici, ierburi, crâng şi plai
Ţin violete-n teci de frunze firul,
Măceşul iscă-a florilor povară
Şi – făt din miez de mai –
Cu vinu-i rouă vine trandafirul
Şi muşte bâzâie-a-nceput de vară.
Ascult în întuneric… Deseori
Am îndrăgit uşorul Morţii duh;
I-am spus dulci nume-n mii de rime-n zbor
Să-mi suie răsuflarea în văzduh.
Belşug mai mult înseamnă moartea azi:
M-aş stinge-n miez de noapte, fără chin,
Când al tău suflet preschimbat e-n harpă,
Cu negrăit extaz!
Ai mai cânta – dar prea-ţi aud puţin
Requiemul înalt – azi colţ de iarbă!
Eterna Pasăre! Eşti fără moarte!
Te cruţă-nfometate generaţii.
Acelaşi viers, de mult, vrăjit-a foarte
Pe clovnii toţi cum şi pe împăraţii.
O cale şi-a tăiat acelaşi viers
În sufletul lui Ruth, râvnindu-şi casa,
Plângând printre străinele bucate;
Şi spre ferestre-a mers
Vrăjite – şi uitate-n furtunoasa
Stihie de pe ţărmuri fermecate.
Uitate! Clopot e acest cuvânt!
Mă smulge de sub vraja ta stăpână.
Adio! Fantezia-i vorbă-n vânt,
Nu-ndeajuns înşelătoare zână!
Adio! Piere imnul tău de jale
Prin pajişti, peste râu – ia dealu-n piept –
Şi iată-l îngropat în noi livezi,
În alt crâng, alta vale…
O nălucirea-a fost? Un vis deştept?
Zburat-a cântecul… Sunt treaz? Visez?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu