(Traducere de Ştefan Augustin Doinaş)
"Suflete iubit, nu năzui către
viaţa fără moarte, ci epuizează
resursele posibilului."
PINDAR, Pythice, III
Acest pod calm cu porumbei cuminte
Palpită între pini, între morminte;
Amiaza dreaptă ţese-aci-n scântei
Marea, mereu din-nou-pornita mare!
După-o gândire, ce răsplată mare
Să-ţi pierzi privirea-n linişte de zei!
Ce pur efort de mici sclipiri consumă
Atâta diamant mărunt de spumă,
Ce pace pare-a se-nălţa sub cer!
Când peste-abis un soare se aşterne,
Urzeală pură-a cauzei eterne,
Timpul scânteie, Visu-i adevăr.
Tezaur fix, blând templu al Minervei,
Masă de calm, tribut plătit rezervei,
Apă semeaţă, Ochi ce ţii ca-n nod
Atâta somn bogat sub văl de pară,
Tăcere-a mea!... Clădire-n suflet, clară,
Dar copleşit de ţigle de-aur, Pod!
Altar de Timp, ce-ntr-un suspin încape,
Împrejmuit de văzul meu de ape,
În punctul-acesta sui, cu el mă-nvăţ;
Şi ca spre zei ofranda mea supremă,
Senin scânteietoarea mării stemă
Aruncă-n sus un suveran dispreţ.
Cum fructul piere în plăceri pe limbă,
Cum în deliciu-absenţa i se schimbă
În gura-n care-şi pierde forma lui,
Îmi sorb aici anticipându-l fumul,
Şi cerul cântă-n sufletul ca scrumul
Schimbarea-n zvon a ţărmilor verzui.
Cer drept, cer clar, vezi cum mă schimb de-odată!
După-atâtea trufie, de-o ciudată
Lene, dar plină de puteri, scăpând,
Mă dau acestui spaţiu ce străluce,
Peste morminte umbra mea se duce
Şi-mblânzeşte pasul ei plăpând.
Cu sufletu-n solstiţiu, arsă jerbă,
Eu te susţin, justiţie superbă
A razelor cu nemilos pumnal!
Pe treaptea cea dintâi te-ntorc, senină;
Priveşte-te!... Dar pentru-a da lumină
Ursuze umbre-şi cer un rol egal.
O, doar al meu, în sine-mi, numai mie,
Sub inimă, pe prag de poezie,
Între neant şi faptul pur, aştept
Ecou-atâtor vagi, interne ranguri,
Amar şuvoi sonor de sumbre ganguri
Sunând un gol mereu vestit în piept!
Ştii tu, captivă falsă din frunzare,
Golf mâncător de palide grătare,
Pe ochii mei închişi, de taine grei,
Ce corp spre leneşu-i sfârşit mă-ndrumă,
Ce frunte-l cheamă în osoasa humă?
O stea gândeşte aici la duşii mei.
Sfinţit, închis, cu foc abstract de linii,
Fragment terestru oferit luminii,
Îmi place-acest podiş cu torţe-n el,
Compus din aur, pietre, trunchiuri sumbre,
Cu-atâtea marmuri peste-atâtea umbre;
Peste morminte-mi doarme-un val fidel!
Căţea splendidă, alungă idolatrii!
Când ca păstor zâmbind acestei patrii
Însingurat pasc, miei misterioşi,
Alba mea turmă de morminte lente,
Goneşte porumbiţele prudente,
Visele vane, îngerii curioşi!
Ajuns aici, ce va mai fi e lene.
Insecta roade seceta-n antene;
Şi totu-i ars, căzut, primit în dar
În aer pentru-o aprigă esenţă...
Iar viaţa-i vastă, beată de absenţă,
Amaru-i dulce, spiritul e clar.
Cei morţi stau bine-ascunşi aici sub haina
Ţărânii calde ce le suge taina.
Amiaza sus, Amiaza, gând pătruns
De sine, se gândeşte-n nemişcare...
Frunte completă, naltă-ncoronare,
Eu sunt în tine schimbul cel ascuns.
Pe mine doar mă ai să-ţi ferec teama!
Căinţa, îndoiala mea şi drama
Sunt zgura marelui tău diamant...
Dar jos, în noaptea lor de marmuri, deasă,
La rădăcini de-arbuşti o vagă rasă
A şi trecut spre tine, dezarmant.
Ei s-au topit într-o absenţă mată,
A supt argila ostia curată
Şi harul vieţii a trecut în flori!
Ah, unde-i graiu-acestor buze sparte,
Felul de-a fi, şi sufletul aparte?
Doar viermii torc unde năşteau plânsori.
Strigătul scurt al fetei gâdilate,
Privirea, dinţii, pleoapele muiate,
Fermecătorul sân atras de foc,
Sângele gurii date fără preget
Şi darul ultim, apărat cu-un deget,
Totul se-ngroapă şi reintră-n joc!
Iar tu, brav suflet, speri un vis ce n-are
Această mască a minciunii, care
Din val şi-argint aici se lămuri?
Cânta-vei când vei fi doar boare pură?
Nu! Toate trec! Prezenţa mea e bură,
Chiar sfântul neastâmpăr va muri!
Tu, neagră nemurire poleită,
Consolatoare-ngrozitor boită,
Ce faci din orice moarte sân matern,
Minciună mândră şi pioasă scuză!
Cine nu ştie, cine nu refuză
Acest vid craniu şi-acest râs etern!
Părinţi adânci, voi frunţi nelocuite,
Ce sub povara de lopeţi zvârlite
Sunteţi pământ, şi paşii ne-aţi uitat,
Adevăratul vierme, care roade,
Nu-i pentru voi zăcând sub reci arcade,
El vrea ce-i viu, el mie-mi este dat!
Iubire, sau de mine însumi ură?
Mi-atât de-aproape-ascunsa-i muşcătură
Că zeci de nume, toate, îi convin!
Ei şi! El vede, vrea, visează, atinge!
Îi place carnea mea, mi se prelinge
Chiar în culcuş, şi-ntreg îi aparţin!
O, Zenon! Crude Zenon din Eleea!
Rănitu-m-ai tu cu săgeata-aceea
Ce sună, zboară, nezburând deloc!
Mă nasc la zvon, şi mor de fier! Ah, soare!...
Umbră de broască, sufletului care,
Ahile-n mers, stă ţintuit pe loc!
Nu, nu!... Hai, sus! În clipa ce pândeşte!
Corp, sparge-această formă ce gândeşte!
Tu soarbe, piept al meu, născândul vânt!
Noi prospeţimi, din mare exalate,
Îmi dau iar suflet... O, vigori sărate!
În valuri, spre-a sălta mai viu, m-avânt!
Da! Vastă mare-ntr-un delir stârnită,
Piele de leu, hlamidă găurită,
De mii şi mii de idoli mici, solari,
Hidră-absolută-n vraja cărnii-albastre
Mereu muşcându-ţi coada grea de astre-n
Tumult asemeni unei linişti mari,
Se-nalţă vântul!... Viaţa-şi cere partea!
Un aer amplu-mi frunzăreşte cartea,
Din stânci talazul spumegă subit!
Zburaţi în zare voi, orbite pagini!
Voi, unde, spargeţi! spargeţi în paragini
Acest pod calm de pânze ciugulit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu