vineri, 22 aprilie 2011

Sonet CCXLIV de Vasile Voiculescu


Stric oare faimei tale? Îngăduie să-ţi spun,
Oceanule de geniu ce-neci chiar şi uitarea.
Cine-ar putea, cu atâta mai mult un biet nebun,
Şi în ce chip pe lume,să pângărească marea?
Ţi-am bântuit viaţa, eu, badăranul Will:
Nu am putu ajunge năpraznica-ţi mărire!
Am cutezat atuncea, îngenuncheat umil,
Să te cobor...jos... până-n adânca mea smerire...
De-am tălmăcit cu umbre lumina ta regească,
De lacrimi, ca şi ochii, mi-s visurile ude.
Te-am îngânat ca pruncul ce-nvaţă să vorbească
Şi-n râvna-i scâlciază cuvintele ce-aude...
  Dar tu eşti soare veşnic: o clipă poţi ierta
  Să fiu o biată gâză jucând în raza ta.

(Duminică şi luni, 20-21 iulie 1958)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu