Sonet CCXVII de Vasile Voiculescu

Iubirea este geniu: cum poţi s-o pui în frâu,
Să-ţi poarte faetonul în trap, la preumblare?
Că mă sfâşie leul, nu-i crimă, nici desfrâu,
Şi gloria-i un monstru la fel, cu colţi şi gheare.
Să te câştig, bat cerul şi iadul, nemurirea,
Rup aripile vremii şi – demiurg rapsod –
Sub tine-mi pun cerbicea, chiar de mi-ai fi pieirea,
Dar inima ta mândră ce dulce eşafod!
Cu-naltele abateri, semeaţa erezie,
Croim albastre zboruri peste-un noroi bătrân
Şi ni-e datoare viaţa că-i dam o poezie
De care o s-asculte, cândva, ca de-un stăpân:
  Noi doi lăsa-vom lumii un duh ce nu se schimbă,
  Căci noi şi veşnicia vorbim aceeaşi limbă.

(Duminică, 22 iulie 1956)